vineri, 4 octombrie 2013

Văzându-te, printre raze...

Deja văd, deja te văd. Ţi-aş arăta şi te-aş arăta lumii, şi ţi-aş arăta cum ar trebui să îmi răspunzi întrebării pe care, în jocul meu de a te desprinde de ceea ce nu vezi, şi nu crezi că se poate să vezi, şi a închide pentru o clipă ochii spre a te avea vederii ca şi chipul pe care, oricând, într-o oglinda, poţi să-i cauţi normalitatea sau anormalitatea, ferindu-l de judecata care îţi poate fura adevărul. Te văd şi ţi-aş spune: cât te vei mai îmbrăca la fel ca acum, când vei încerca să mai crezi în puterea timpului de a se ţine în loc, când, întâia dată, hotărâtă şi fără teamă, fără ascultare de cei lăudăroşi, de cei clevetitori, de cei pe harţă puşi, de cei care ceasul morţii şi-l văd, privindu-te, vei lăsa înţeles înţelesul primei definitive înfrângeri a piedicilor? Ţi-aş spune şi cum vei privi rostul locurilor cu gândul la viitorul copilăriei ce nu o vei mai trăi-o ca şi copil, dar timp lung te vei copilări, ţi-aş spune şi cum ziua, în palme, vei căuta să simţi semnele vieţii şi cum, într-al serii început şi într-al dimineţii sfârşit, despre semnele vieţii, ce-n palmele mele se vor lăsa şi se vor ascunde până ce vor deveni poveste a vieţii nepieritoare în uitarea oricui, a tuturor, despre care mă vei întreba şi te vei bucura. Şi despre cum oglinda nu te va mai cuprinde pe de-a-ntregul, ţi-aş spune, deja văzându-te... Ţi-aş arăta şi ţi-aş spune, doar gândul meu mă mai opreşte, dar ştiu că îţi voi spune... Îţi voi spune cu doar ceva aşteptări înainte de a te convinge că vor urma. Apoi vor fi toate aidoma celor ce eu deja le văd, ştiindu-le deja venind înspre prezent.
Văd mai multe, oricât mi-aş dori mai puţine să văd, cu cât mai puţine vreau să ştiu, mai multe mi se lasă ştiute. Mai devreme decât mă aşteptam, prea devreme pentru a da de ştire, înainte de răsăritul cel dintâi al sorelui noilor vremuri, cât încă se aude şuierând pe aproape vântul frigurilor de demult, încă prea devreme şi pentru cei care se aşteaptă ca adevărul să pârguiască rodul întâmplării de a fi altfel totul, forma o văd, motivul îl cunosc şi urmarea o înţeleg, fără a-i lăsa timp gândului de a face tumbe pentru a-mi refuza cuvântul cel dintâi ce l-am rostit, fără să apuc să-l aud, înainte de a ţi se lăsa ţie auzit, înainte de a rupe lanţurile tăcerii în care eu, mie, îmi ascunsesem trăirile, din teama de a nu fi, ca altădată, şi altădată, negate printr-un fel de incertitudine, mască a intenţiei certe.
Şi mai văd, de câte ori cuvântul tău, în rugăciune mi se lasă auzit, înainte de a fi ştiute, câteodată, faptele car nu şi-au găsit locul în poveste, dar mai totdeauna şi câte un crâmpei din mersul înainte, dincolo de porţile ce s-au desferecat, ori peste ele, peste cele care, încăpăţînate sau proptite, şi-au ţinut lacătele drept podoabă. La un loc stau cele de mai târziu cu cele de mai devreme, dar nicidecum amestecate cu cele care s-au arătat în năzăririle celor ce scormoneau în vetrele focului, urmele arsurilor vindecate de pârâul lacrimilor, cele care au spălat noroiul lăsat cândva să-şi amestece culoarea ce-l arăta ridicat din adâncul mlaştinilor, ridicat în vadul apelor cristaline spre a atrage ochii vineţii de furie al celor care nu-şi închipuiau că alte ape, decât cele tulburi, le pot tulbura.Şi văd, fără să îmi pese că văd, tulburări şi-nvolburări, rostogoliri peste colţi de stâncă, iazuri şi canale îndiguite, margini zdrenţuite şi mărginiri cu iz de stavilă puse, contra firii şi contra firescului.
Deja văd clipa în care vor sta să decadă steaguri prea mult fluturate şi le văd mai apoi sub picioarele tale rupându-se, ţie aripi crescându-ţi, ridicându-te, precum îngerii ce cândva îţi fuseseră legaţi la stâlpii porţilor altor case, într-un de neoprit zbor, spre cel mai înalt şi senin Cer, cel din care te-ai coborât, în dorinţa de a da avânt celor ce se plângeau că le iau alţii putinţa de a se înălţa, sau a celor care-şi închipuiau urcări spre absolutul ce credeau a fi absurdul în care îşi duceau de ani buni, cu o mândrie ce şi-o credeau cunoaştere, vieţuirea în care aşteptau trecerea. Şi văd întoarcerea-ţi firească, spre a putea da nume viitorului, punând semnul biruinţei pe pragul trecerii celor ce îşi vor avea timpul de a trece spre timpul întoarcerii, punând semnul împlinirii pe fruntea celor care şi-o vor mai putea, în faţa ta, ţine ridicată, şi mâna-ţi mângâietoare pe creştetul celor care, cu ochii înspre adâncurile cărora le-au tot slujit şi li s-au închinat, spre a avea liniştea iertării când faptele le vor fi arătate şi li se vor socoti anii, prea puţini, ai nevinovăţiei.
Deja, din când în când, când tac bucuriile, când tace firescul, când munţii se bat cap în cap cu crestele valurilor ultimelor furtuni, văzându-te printre raze, cuvinte despre ceea ce văd, trecând printre zăbrelele care încă le pun unii, mai ales în drumul lor înspre alţii, dar şi înspre tine, ajung să-ţi vorbească şi ajung şi eu să las câte un întreg să se lase ştiut, chiar dacă încă nevăzut este, fiindu-i prea orbitoare lumina, fiindu-ţi încă prea mare neîncrederea că doar lumina-l face nevăzut, nicidecum întunericul sau umbrele care-ţi spun că visele sunt adevărate, care vin să te-adoarmă şi să-ţi lase somnul pradă neliniştii, zbaterilor şi durerilor de tot felul. Şi văd, deja văd, numele ce azi nu are nume, cel ce va avea nume, cel care va nemuri eternitatea pe care ţi-ai recâştigat-o la vreme de cumpănă, de necrezut multora. Şi numele i-l ştiu aşa cum ţie ţi-l ştiu.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: