Focul din vetre

Dispar încet şi pe rând, toate apanajele aşa-numitei civilizaţii pentru care s-au bătut şi au murit oamenii, civilizaţia cu obiceiuri şi tradiţii, cu gândiri, învăţături şi fapte, vechi. Li s-a părut oamenilor extrem de necesar să renunţe la ceea ce moşteniseră, ca să devină dependenţi de ceea ce li se putea da, căci părea mai comod a primi decât a face, decât a a avea.

De când se ştie omenirea, de când omul a ieşit din necu-noaşterea tipică celor ce nu cuvântă, de după ce a primit hainele ce i-au înlocuit frunza acoperitoare şi a fost alungat să-şi ducă traiul de curăţire a păcatelor, a simţit că atunci când soarele nu se arăta, când era noapte sau iarna, şi-a făcut apariţia, prin unele locuri de vieţuire, din ceea ce aprindea fulgerul ce cobora din ceruri, altceva. L-a numic foc şi i-a păstrat flacăra ce lumina şi încălzea.

L-a păstrat aşa cum l-a păstrat, cu sfinţenie, şi chiar atunci când a învăţat să-l pornească el, cu ceea ce avea aici, l-a recunoscut ca fiind darul care i-a fost dat pentru a trece mai uşor de încercările ce i-au tot ieşit în cale.

Ca să-şi lumineze drumurile sau faptele, ca să-l poată purta pe unde le erau drumurile, focul au aprins în torţe, în lumânări, în felinare...

Ca să îi fie de folos, ca să-şi mai uşureze munca de a se salva de răul obişnuinţei de a ucide şi a mânca ceea ce ucidea, focul, cu marea-i dogorire, l-a ajutat să mai domolească din zbaterea spiritului trimis prin voinţa omului, forţat, spre Ceruri, înglobând acea zbatere în marele lui spirit!

Ca să nu-l îngheţe frigurile îngheţului, focului i-a cerut ajutor omul, iar focul, arătându-şi rolul pentru care omului îi fusese dăruit, l-a ajutat. În casele din pământ, în casele de pe pământ, oriunde era nevoie să mângâie trupul de care se agăţau acele frigului, focul, chemat sau pornit, nu îl lăsa pe om pradă trecerii înainte de vreme.

Ca să se apere, în lupta-i pentru existenţă, de necuvântătoarele ce, mânate de instincte, îi primejduiau viaţa, focul a devenit pavăză şi scut. Şi pavăză şi scut a fost şi pentru toate ale lui, animalele care puteau deveni pradă hrăpăreţilor prădători.

Şi în multe altele l-au ajutat pe om să facă paşi spre ceea ce avea de făcut ca să ajungă în ziua de azi.

Când omul a ştiut ce puteri i-au fost dăruite, odată cu darul focului, şi cuprins de ideile întunecate de a fi, credea el, asemenea Celui dătător de daruri, ca să-şi dovedească puterea pentru a se mândri că-L poate înfrunta, a purces să folosească focul ca şi armă de cucerire şi stăpânire, de subjugare, de pedeapsă. Şi, odată ce a avut cum să-l folosească, omul l-a folosit, aruncându-l spre înspăimântare şi omărâre spre cei ce i se împotriveau, spre cei ce-şi apărau dreptul divin de a trăi aşa cum le fusese dat să trăiască. Şi mii şi mii de ani, focul a fost armă, iar marele lui spirit a fost folosit împotriva a ceea ce trebuia să fie, omul vânzându-şi din sine pentru a beneficia de puterea sa. Şi, oamenii, care ştiau mai multe decât ştiu alţii şi cunosc mai mult decât cunosc alţii, l-a mai folosit şi pe alte căi...

Ca şi cum nu ar fi fost destul, focul a fost folosit de om pentru a sărăci Pământul, repede, mult mai repede decât trebuia, de a arde, fără noimă, tot ce l-ar fi putut ajuta, în drumul spre manifestare a personalităţii şi a existenţei.

Dedându-se la absurde plăceri, mânat de pornirea-i spre întuneric, dintr-un alt dar divin, punând focul, prin puterea-i ştiută, a schimbat ceea ce era bun în ceea ce era rău. A ars vinul ce-i putea apăra, prin miracolul care era, şi punându-i alături focul, l-a preschimbat în licoarea găsită a fi bună pentru întunecarea minţilor şi slăbirea simţurilor. Era făcut de aceleaşi spirite ce ştiau că aşa îl pot controla mai bine, mai uşor, pe cel care nu se lăsa îngenuncheat, pe cel ce doar ademenindu-l, prin şiretenie, spre ceea ce nu îşi lăsa dominant, putea fi cum şi ce vroia cel căruia îi era dragă subordonarea altora, cel care căuta să ia oameni în stăpânire.

Focul, tot focul, cel ce s-a lăsat folosit de om, la bine sau la greu, a încercat să-i arate omului că merge pe drumuri care-l duc spre căi de pierzanie. Şi s-a tot aprins pe la casele omului, stricându-i lucrările, ca să-l oprească din cele rele şi foarte rele făcute ori gândite. Unii au înţeles, alţii n-au înţeles, unii au vrut, alţii nu au vrut să înţeleagă! Focul s-a arătat însă de atâtea ori de câte a fost nevoie. Că nu la întâmplare se aprinde, din mai mari sau mici greşeli, puţini au vrut să creadă...

Se va apropia o trecere care nu mai lasă omului cale de a se lăfăi în ceea ce vor alţii să îi dea. Când căzute vor fi toate, când casele vor fi grămezi de amestec de toate cele ce erau în ele, când spartele drumuri vor fi rupturi sub care toate sunt rupte, focurile vor arde pe drumuri, focurile vor arde grămezile ce cândva vor fi fost case în care focul n-a mai ars, n-a mai stat aprins, în vetre, ci în care focul s-a aprins atunci când s-a vrut aprins. Acolo unde lumina nopţii şi căldura casei până atunci era primită de departe, acolo nimic nu va mai rămâne a fi loc pentru oameni. Cei care acum acolo îşi trec clipele acestea ale ultimei vremi, nu vor putea învăţa căldura focului din vetre. Şi fără de liniştea focului ce-l pot aprinde, vor prinde a se prinde de pe oriunde ar fi, căci nu-şi putea-vor desţeleni obiceiurile spre a fi demni de ceea ce le este menirea. Lângă ei vor rămâne mulţi din cei fără de ajutor, iar, dintre aceştia, mulţi vor urma acelaşi drum.

Va musti viaţa prin păduri, pe câmpuri, departe de cimitirele cu morţi neîngropaţi. Şi pe acolo se vor întâmpla, pentru cei ce vor şti să aprindă focul în vetre, trecerile ce le-ar dori neîntâmplate de ceilalţi. Focurile vor arde cât vor mai putea să ardă, în vetre, şi cei ce vor răbda a se încălzi la focul lor, cei cei se vor învrednici a ţine aprins, focul în vetre, vor păşi spre cei ce trecuţi vor şi deja. Iar când focul se va stinge, cei rămaşi vor şti că rămaşi sunt pentru totdeauna acolo unde sunt.

Voi oameni, plini de îmbuibarea vremurilor de azi, n-ar fi mai bine să învăţaţi să aprindeţi focul în vetre?