Ca să ştie de ce a fost să fie ceva, cumva, doar marile idei dacă se iau, nu e niciodată îndeajuns, trebuie totdeauna căutat, de dorinţe şi motive, de fapte şi năzuinţe, trecutul de dinainte de acel început, gândurile de cu puţin mai înainte de primul pas, de primul cuvânt, ca mai apoi să urmeze paşii mici care au urmat acelui pas uriaş, până la cel de-al doilea pas, cel care fiind corolarul paşilor mici, a dat o direcţie definitivă drumului către pasul definitoriu, la fel de mare precum cel dintâi. Şi, ca să se facă şi mai mare înţelesul, toţi paşii definiţi de fapte şi vorbe, cu toate realităţile ce le-au fost prezent, prezentul care vine, încet-încet, din viitor spre a se şti trecut, trebuie luat în seamă... Şi chiar şi aşa, un sfert din tot rămâne sub stăpânirea întâmplării, coincidenţelor şi anonimatelor pe care Pura Conştiinţă a noastră, cea care doar de Dumnezeu ascultă, nouă fiindu-ne, nu rareori, cu totul şi cu totul împotrivă, îl foloseşte pentru a ne arăta cât am greşit şi cât putem greşi, cât de mare ne poate fi greşeala neacceptării ideii că suntem oameni şi nu maşinării care trebăluiesc pentru a arăta că există.
Din cele două lumi mari, cuprinzătoare a două lumi mai mici, am venit şi noi doi, unul către celălalt. Tu, din lumea ta reală, materială, dar plină de întâmplări ciudate, cu neputinţa lor de a fi, ca şi lumea, reală, eu, din lumea mea ciudată, dar plină de înţelesul tuturor întâmplărilor ce devin, astfel, prin însăşi forma lor, reale; tu din lumea în care toate au un preţ şi o valoare, eu din lumea în care toate sunt de nepreţuit, având valoare prin chiar existenţa şi întâmplătoarea lor apariţie în universul existenţei fiecăruia; tu din lumea în care chiar şi singurătatea este, mai nou, o virtute, eu din lumea în care ea este mai degrabă o absurditate, nicidecum o acceptare a curajului şi puterii de a fi om.
Drum spre viaţă, drum prin viaţă ne căutam, mai mult sau mai puţin ştiutori ai rostului faptelor de dinainte de clipa căutării, privitori, într-un alt fel, până atunci ai lumeştilor obişnuinţe şi ţeluri. Din motivele întâmplărilor ai venit fără oprelişti în a-mi spune, cu mai multe, de multe ori, ori mai puţine, uneori, detalii, despre un trecut cu bune şi rele, despre înţelesurile de cândva, altfel sau la fel cu ale prezentului. Ai venit povestind, cu un curaj ce doar cunoaşterii profunde şi vechi, dintre noi, i se putea alătura care, în forma de acum a lumii, apă la moară ar fi dat judecăţilor de tot felul. Curajul tău m-a lăsat mut în a povesti şi eu mai mult despre trecut, cu sau fără detalii. Curajul tău m-a lăsat fără hotărârile zilelor de mai înainte, făcându-mă chiar să uit că şi trecutul meu, judecat şi despicat în patru şi în patruzeci şi patru până atunci, de fiecare dată când, în toate cele pe care nu le-am uitat le-am povestit, e, la un loc luat, altfel ca timp şi motive doar, la fel de încărcat şi bun de folosit împotrivă-mi, de cei care vor să-mi pună piedici sau bariere. Ne-au rămas nepovestite doar pentru faptul că era timpul poveştii tale, era timpul uşurării tale, cu toate motivele pentru care drumului tău ţi-am fost dat, să-şi fiu alături, începutului şi continuării, era timpul înţelegerii, de către tine, a iertării ce ţi se poate da, fără împilarea prezentului prin dovezile trecutului.
Eu nepregătit eram pentru a trăi alte întâmplări decât acele câteva fulgerări ce marcau o monotonie în care timpul se ascundea printre filele calendarelor ce nu-şi găseau rostul de a mai fi văzute, oarecum ştiute... Tu nu voiai să te gândeşti la o răstălmăcire a viselor într-un prezent de care te îngrijorai, văzându-l ticsit de trecerea fără folos şi prea plin de oameni şi poveşti care se frângeau unele pe altele în judecata prejudecăţilor din care erau ivite. Tu priveai către un prag al devenirii, fără să-ţi poţi uita trecutul care te îmbrâncea spre înapoi, eu rugam Cerurile, spre a-mi lăsa grabă paşilor înspre pragul cel mare al întoarcerii acasă, acolo de unde să-mi pot privi trupul rămas lumii ca dovadă a celor ce le-am lăsat ei, într-o existenţă în care s-a împleti a învăţa cu a şti, şi amândouă cu a cunoaşte necunoaşterea care, la-nceput, mi-a fost dată, în nici un fel fardată cu poleieli trecătoare. Şi, chiar aşa fiind, totuşi ne-am bătut drumuri unul către celălalt, lăsându-mi-te dată mie şi dându-mi-te, printr-o înfrângere a gândului în războiul cu puterea speranţei de a te transforma, la-nceput printr-o vag conturată cedare, apoi îndoială şi chiar împotrivire, date de ceaţa lăsată de întunericul abisuri-lor ce le-ai coborât şi urcat, obiceiurilor şi minţii, ca să urmeze, pornită ca şi viforul necruţător, înţelegerea prin retălmăcirea ideilor despre feţele oamenilor, prin despicarea în şase a firului realităţilor noastre. Şi totuşi, chiar aşa fiind amândoi, ne-am mers drumuri unul către celălalt, avându-te şi primindu-te, cu o neînţeleasă dorinţă de sfârşit a aşteptării, de înălţare împreună, prin iertarea a tot ştiu-telor spuse sau nespuse, aşa cum era de demult scrisă şi dată porunca de a fi amândoi, în clipele ce vor fi, sau doar se vor arăta, grele sau uşoare, pentru noi sau pentru alţii, pentru cei ce-au fost, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor fi, mai apoi, chiar prin noi.
Nu avem cum să ştim acum, tot adevărul despre motivul începuturilor noastre... Trăim însă continuarea care deja se întâmplă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu