Fragment de scrisoare [2]

Ca să te poţi şti, ca să te poţi simţi bogat în răspunsuri la tot ceea ce înseamnă viaţa şi problemele ei, nu poţi să vrei să nu îţi ai şi bogăţia de întrebări pe care ţi le-ai pus şi ţi le pui, şi încă ţi le vei pune, chiar dacă ele sunt grele precum pietrele de moară legate de picioare. Doar răspunsuri, răspunsuri adevărate, răspunsuri curate, nu poţi avea, fiindcă acele răspunsuri n-ai şti căror întrebări le faţă, fiind ale altora, ale acelora care şi-au ţinut întrebările aproape, pentru a putea totdeauna avea şi da răspunsul potrivit. Răspunsurile vin doar dacă îţi vei avea întrebări şi niciodată nu vin doar dacă probleme vei avea, oricâte probleme ai avea. Fiecare îşi are problemele sale, deloc la fel cu ale altuia, cu toate circumstanţele altele, cu înţelegerile altele şi, în aceeaşi măsură, întrebările şi răspunsurile altele sunt. Sfaturi dau doar cei care sunt săraci în întrebări, cei bogaţi şi în răspunsuri şi în întrebări doar idei dau, doar calea de a găsi răspunsuri o arată, fără a avea pretenţia de a fi, de la început, totul clar.

Despre omul care nu este de încredere, la fel şi despre cel fără de cuvânt, uşor te poţi feri, ştiindu-l şi aflându-l repede, de vrei cu adevărat a nu i te lăsa să-i stai alături. E uşor de recunoscut nu căutând dacă a fost ori nu a fost de încredere, dacă s-a ţinut ori nu s-a ţinut de cuvânt, când cu alţii a avut de-a face, ci după faptul că atunci când el trebuie să aibă încredere în alţii, când trebuie să creadă în cuvântul şi promisiunea altora, tot întreabă şi tot verifică, pentru a se încredinţa că totul este aşa cum s-a spus. Merge mână în mână neîncrederea şi lipsa de cuvânt, pentru că neîncrederea mereu trage de mânecă respectul cuvenit cuvântului dat iar, la rândul lui, nerespectul pentru propriul cuvânt pune beţe în roate încrederii.

Aşa va fi cu cel care este prea mic, oriunde ar fi ajuns, la un moment dat, căţărat... O spusă a cuiva, de a face sau a nu face ceva, nu-i este îndeajuns pentru a-l convinge că despre ceea ce va urma şi, pe diverse căi, mai direct, mai indirect, ba cu intenţie, ba cum ar fi întâmplător, despre cele ce i s-au spus va aduce vorba, crezând în schimbarea la care el se dedă mereu şi mereu. Nefiind în stare să meargă până la capăt cu ceea ce spune că face, nu va fi niciodată în stare să creadă că alţii sunt altfel, că fac altfel, că au puterea şi curajul de a sta în bătaia vântului, în arşiţa dogoritoare a soarelui, ori în viscolul cel năpraznic, bine proptiţi în dorinţa de a rămâne, ori de a fi, ori de a deveni, adevăraţi oameni.

Acela care astfel e, e bine de ocolit, e bine de a fi lăsat deoparte, de a nu fi niciodată făcut părtaş al drumului spre mai departe. Mic fiind, nimicnicia şi-o va folosi ca armă potrivnică oricui, dar mai ales dreptăţii, adevărului şi drumului drept. Va da sfaturi şi va încuraja o aventură într-un necunoscut pe care, prin conjuncturile prezentului ştie că îl controlează, însă va fi gata, dacă nu-i ies propriile calcule, aşa cum le doreşte, să lovească, să mintă, să discrediteze, să amăgească, să mintă cu desăvârşire, crezând că minciuna va prinde, că va fi crezută ca adevăr care-i poate aduce foloase şi laude.

Şi nu e de mirare că unul şi acelaşi neîncrezător şi nerespectător al propriului cuvânt va fi şi cel care cu mult mai multe, asemenea calităţi este înzestrat. Va fi întru totul imoral, pentru că moralitatea are de-a face cu încrederea, neîncrederea fiind apanajul imoralităţii, se va arăta victimă a propriilor stări sociale, pentru că pe baza cuvântului s-a întemeiat starea, iar decăderea era inerentă, confuzia fiind cea generatoare de lipsă de respect, pentru alţii sau de sine, va ridica statuie singurătăţii, singurătatea altora fiindu-le prielnică prin vulnerabilităţile pe care le deschide şi le lasă deschise. Şi nici o credinţă acela nu va avea, oricât şi-ar declara credinţa, ori credinţe şi-ar declara, fiindcă în devălmăşia ideilor pierdute mereu, pentru altele pe care momentul le face a fi de mai mare preţ, credinţa va fi ceva desuet. Va fi criminalul care la locul crimei revine, criminal al sufletului pe drept fiind, va fi mereu hoţul care strigă “săriţi, hoţii”, pe drept putând fi considerat hoţ, furând, de câte ori poate, un avantaj, o trăire, o folosire a cuiva, mereu fiind cerşetorul de lux care, deşi nu-i lipseşte cu adevărat nimic, mereu se va plânge de lipsa a ceea ce îşi doreşte de la alţii.

Uşor pot să ajungă lângă oameni şi greu e să fie îndepărtaţi. Cu vorbe pline de meşteşuguri şi cu promisiuni pentru orice, drum îşi fac, precum şarpele către sânul la care încălzească. Caută şi găsesc soluţii pentru orice greutate şi orice problemăi, la început, şi nu e deloc uşor ca cineva, mai ales cel puţin cunoscător al tainelor lumii, să se dumirească repede, să nu îl lase repede la sân să se cuibărească, chiar voindu-l astfel pentru a-şi plăti ajutorul care i s-a dat. Şi astfel ajunge, uşor, şi chiar de la început muşcă, dar dărnicia în răsplată a celui muşcat îl face întru totul iertător şi, s-ar putea spune, înţelegător al unui firesc nefiresc. Şi muşcă, şi tot muşcă, pleacă şi se întoarce, caută un alt sân dar la nici unul nu este capabil să renunţe, şi chiar dacă spune că renunţă, chiar dacă i se spune să nu mai revină, chiar dacă este alungat, caută mereu o cale să revină şi să-şi ia o continuă şi nemeritată răsplată. Revine şi tot revine, ca să zădărnicească orice faptă, a celui care s-a lăsat muşcat, de a scăpa de rănile pe care muşcăturile sale le-au făcut şi le-au împiedicat să se vindece, de a nu reveni în starea în care era când i-a fost dat să-l întâlnească, de a nu pierde ceea ce, între timp, a câştigat.

De este dat cuiva să fi avut de-a face cu un asemenea om, aşa cum se crede el a fi, ba chiar supra-om de multe ori avându-se pe sine, ca să se poată scăpa de veninul muşcăturii sale, orice cale trebuie să-i închidă, acestuia nimic să nu-i mai spună despre orişicare problemă ce-ar avea-o, ci doar despre cele ce-i sunt, în viaţă, fireşti, după firescul omenesc. Se va convinge aşa de ura pe care acesta o poartă omului pe care nu-l mai poate sărăci de cele ce şi le doreşte pentru sine, se va convinge că bunătatea şi poate chiar şi un fel de iubire, un surogat de iubire, arătate cândva, n-aveau de-a face decât cu dorinţa acestuia de a avea unde se încălzi şi ce muşca.