vineri, 23 noiembrie 2012

Între timp şi timpuri [3]

- continuare din Între timp şi timpuri [2] -
Mai trag de timp, un timp...
Mă simt obosit de atâtea câte văd şi câte aud. S-au adunat parcă toate timpurile în care oamenii s-au hotărât să nu ridice capul din pământ, ca nu cumva să vadă că alături chiar are pe cineva şi care, ca şi el, tot înspre pământ şi-a lăsat privirea. Mii de ani trăiţi aici n-au fost de alt folos decât de a face omul mai plin de ifose şi mândrie, de dorinţe şi plăcerile stăpânirii altora. Nici că mai vor mulţi să-şi dorească puritatea florilor pe care le rup şi le duc celor pe care spun că îi iubesc, dar de fapt îi vor în stăpânire, spun că le sunt dragi, dar de fapt le stârnesc dorinţa plăcerii, spun că le admiră, dar de fapt le-ar vrea locul...
De s-ar gândi fiecare să nu mai rupă florile câmpurilor, poate le-ar trece prin minte să înflorească fiecare şi nu să dăruiască flori ci să se dăruiască pe sine... Nu s-ar mai şti nici că e toamnă, şi că toamna e tristă, nici că e vară, şi seceta arde pământul. Atunci chiar şi mărăcinii câmpurilor, chiar şi ciulinii câmpiilor pustii, şi-ar schimba rostul şi s-ar lăsa seduse de dorinţa nemuririi. Doar că oamenii s-au dedat la obiceiul de a omorî ceea ce este frumos, de a-l lua în stăpânire sau a-l cumpăra, spre a câştiga sau chiar a cumpăra, de la alţii, ceea ce îi este lui dorinţă.
Sunt atât de obosit că nu mai am puterea să mă las cuprins de înţelesul acestor treceri ale timpului prin aceleaşi locuri prin care a mai zăbovit cândva. Mai am puterea să-l simt şi pe el revoltat de neînţelegerea ce i s-a dat şi după ce s-a trecut, după ce, de atâtea ori, frunzele au câzut şi florile s-au ofilit, trebuind să se aştepte un an ca să se înceapă iar să se rupă aceleaşi flori. Doar el poate şti, cum şi de ce, oamenii s-au dedat la a rupe mugurii florilor, nemailăsându-le să înflorească pentru toţi.
Mai trag de timp, un timp...
Oricât mi-era lipsă puterea, mi s-a dat puterea de a mă fura timpului spre a-i fi martor. Poate că şi el simţea că oamenii îl vor trimite în judecată, plecând de la presupusa-i vinovăţie de a nu se întoarce, aşa cum l-ar vrea oamenii, şi atunci le-ar fi pe plac. Este rolul lui, prin esenţa sa de reper pentru cei care nu-şi au nici gândul nici faptele reper. Când oamenii nu mai găsesc pe cine să dea vina, înainte de a învinovăţi Cerurile, dau vina pe timpul lor trecut, şi se gândesc după ce trece, că înainte de a fi trecut ar fi trebuit să treacă, pentru ca faptele ce le-au plecat din gânduri să nu se fi fost făcute cu învăţămintele ce atunci le aveau. Căci venind vremea în care sufletul nu-şi mai are trăire în trupul batjocorit prin gândurile şi faptele proprii, lasă bietul pământ să se simtă doar ţărână neputincioasă, dusă de furtuna stârnită de alergătura timpului, spre a se pierde în vagi amintiri. Făcutele pământene, de nu şi-au avut în ele însemnul eternităţii se pierd, odată cu omul şi se pierd pe sine, în infinitul plin de efemerităţi.
Acele vremuri, în care amintirile năpădesc, înainte de a se vede pe sine, omul pe oricine altcineva face răspunzător, pe sine niciodată. Atunci este chiar şi timpul trimis, ca acuzat, în faţa oamenilor, pentru a justifica defrâul ori răutatea, zgârcenia ori lenea, neputinţa ori minciuna, frica ori necredinţa.
Pentru acele vremuri timpului sunt şi voi fi martor. Nevinovatul trebuie  totdeauna apărat, oricât de drag ţi-ar fi vinovatul. Căci nu-i niciodată vinovată tinereţea trupului de nebătrâneţea minţii, ci vinovată este neascultarea de sine, înainte de înţelesurile ce-ar trebui să şi le regăsească în el omul. Şi-i voi fi martor pentru a mă reîntâlni cu cel vinovat, la înviere, arătându-i motivul pentru care nu doar o singură dată reînvie. E dat să o facă de atâtea ori, de câte ori din minciună a făcut adevăr şi acelui adevăr s-a supus. Dar înainte de aceasta, martor timpului la suferinţa celui ce mai repede se duce spre moarte, căci moartea nu este decât graba sufletului spre a reveni, dornic de a nu se mai şti dator celor cărora omul s-a îndatorat, neavând cu ce să plătească şi nici cum să plătească, într-o singură vieţuire.
Mai trag de timp, un timp...
Unii-mi spun că lumii lor nu sunt de nici un folos. Şi se aşteaptă să le şi răspund. Chiar asta vor, să audă că le răspund, că le spun că n-au dreptate. Ar vrea chiar să mă facă să le spun asta. Prind din zbor dorinţa lor şi nu o fac. Nu o fac tocmai pentru că ei spun asta, voind asta, dar nu şi crezând asta. Oare totuşi se mai întreabă de eu acelei lumi mi-aş mai dori să fiu de folos? De ce m-aş robi timpului, aş;a cum o fac ei? Când le spun că toate se fac la timpul lor, ei îmi spun că trece timpul... Asta e singura spusă a lor ce nu se prinde de mine. Când le spun că eu am timp, ei nu vor avea, ei îşi spun că eu bat câmpii.... Asta e spusa mea care pe toţi îi face să mă privească uimiţi.
În furca cerului m-aşez, se ştie, privesc spre viitor şi spre trecut, şi văd că-n lume iar e nebunie, dar azi ea merge înspre absolut. Se ştie, omul merge înspre moarte, dar nu se vrea decât în timp prezent, “atunci” înseamnă pentru el departe, ca semn al viitorului absent. Să se fi făcut toate la timpul lor, e vorba înţelepciunii de pe ultima sută de metri. Până atunci oamenii nu vorbesc despre moarte. Le este frică să vorbească despre moarte, negând moartea ca normalitate. S-ar vrea înţeleasă ideea că moartea este de neînţeles, dar de fapt pentru ei, cu adevărat reprezintă ceva, frica. De frică fac şi ce niciodată nu s-ar fi gândit să facă. Nu foamea, nu setea îi face neoameni, ci frica de moarte, căci ei ştiu ce li s-a spus clipă de clipă: cine nu mănâncă, cine nu bea apă, moare. Şi de sărăcie fuge omul, ştiind el că sărăcia aduce boli ale sărăciei, şi iarăşi îi e frică de moarte. Şi tot de frica de moarte se lasă a fi desfrânat omul, fricos fiind chiat şi de moartea plăcerii.
De-acolo, de unde soarele pune semn zilei, din furca cerului, văzând şi auzind, nu e greu a te întreba de ce oamenii se uită cu invidie la îmbuibaţi, şi cu poate mai mare invidie la desfrânaţi? Că se văd cei care nu s-au temut nici de foame, nici de sete, şi până undeva unde chiar îşi uitau anii, de toate bucuriile aveau parte, şi chiar moartea se întorcea din drum, fiind ea bucuroasă de a le mai lăsa răgaz pentru încă una. Când vezi pe cei care nu stăteau ca hăitaşii în desişuri să vâneze ceva asemenea lor, doritori de plăceri, trăind plăcerile cu bucurie şi cu mulţumirea că li s-a dat ceea ce n-au avut ceilalţi niciodată, sau au avut cu cheltuială şi pierdere mare.
Mai trag de timp, un timp...
Cum stau unii în cumpănă la trecerea peste ani, îmi vine şi mie să iau în mână cumpăna vremurilor şi să-i caut motivele pentru care s-ar lăsa înspre ceea ce a fost ori înspre ceea ce va fi. Spun unii că va fi uşor, dar ea se lasă greu convinsă de spusele lor. Alţii, mai înţepeniţi în mâlul apelor în care s-ar vrea spălaţi de toate păcatele, spun că ceea ce este bine există şi că, încet, încet, toate se vor întâmpla aşa cum e dat să fie. Dar cumpăna tot nu mă lasă lămurit, nu e deloc ascultătoare de aceştia. De caut înspre moarte, ea arată că-i spre bine, dar şi înspre viaţă de caut, tot înspre bine se face arătătoare. Doar despre adevăr şi minciună de o întreb lasă totul lămurit, şi lămurindu-mă mi-e dat să înţeleg că moartea doar salvează pe cei robiţi minciunii de o viaţă pe care şi-au împovărat-o şi care li s-ar pune împotrivă, în vremurile ce vor veni. Şi mai presus de toate nu mi-e de mirare că-mi vin în minte numele celor ce s-au apucat să proorocească şi numele celor care învăţături noi s-au apucat să pună în mintea celor fără credinţă, a celor ce din ei şi-au făcut idoli, sfinţi şi dumnezei, şi-i văd căznindu-se în suferinţa căderii la picioarele celor de ei împinşi pe drumul pierzaniei, neputându-şi răscumpăra greşelile prin nimic din toată agonisela mincinoasă. De peste graniţa vremurilor mi-e dat să văd cum timpul le-a pus pumnul în gură şi adevărul i-a legat de mâini şi de picioare. Dar acum ei încă mint că sunt călăuzele spre mai departe.
Mai trag de timp, un timp...
Mult nu mai e, aproape sunt toate, se ştiu toate, doar clipa nu se lasă ştiută. Timpul nu s-a creat pe sine, din ceea ce a rămas în urma trăirilor oamenilor. El nu stă împotriva Celui ce a creat totul, el, dimpotrivă, îi este totdeauna ascultător. Dacă pe cineva lasă din braţe, nu o face pentru că acel cineva a putut să fie mai presus de propria-i creaţie, ci pentru că trebuie cineva să ţină minte ceea ce a fost, pentru ca cei care se vor trezi din somnul în care se vor înnoi în fire şi simţire, să aibă de unde să audă povestea trecutului ce i-a făcut să ajungă trăitori a două vieţi într-una singură.
Cei care au fost puşi de oameni, împinşi de la spate de năravuri şi nu de virtuţi, în urmă, vor fi cei dintâii care vor da veste Cerurilor că au murit toţi cei vechi şi sunt gata de viaţă toţi cei noi. Şi se vor trezi toţi cei care aleg să se trezească, dar nu se vor trezi cei care nu-şi văd motiv să se trezească. Şi nu se vor trezi nici cei care, plecaţi la război fiind, s-au lăsat ademeniţi a fi apărători ai prezentului contra viitorului, pentru ca noaptea să rămână la fel de întunecată, ascunzătoare de chipuri şi plănuiri. Se vor lupta şi vor rămâne nemişcaţi la vederea celui ce din lumină se va coborî, aducând cu el Lumina, şi acolo, pe câmpul pe care focul îl va arde şi apele-l vor spăla, li se va pierde nimicul ce-au fost şi au vrut să rămână, neamul pe care l-au dorit veşnic şi în văzul tuturor, deşi nimic nu era de văzut. Iar dacă unii despre unii dintre ei se spune că acumn sunt cei dintâi, atunci nici cei de pe urmă nu se va mai şti că sunt, căci ei în nefiinţare se vor pierde.
Mai trag de timp, un timp...
S-a robit cu totul şi cu totul, omenirea, mândriei. Nici nu are timp să vadă cum e vremea, dimineaţa, că mai toţi caută spre ziua care-ncepe spre a fi o zi în care să nu se treacă fără a fi văzut ca cineva şi nu ca oricine. Şi chiar îşi pierd capul care stă agăţat în geamul oglinzii care trebuie să le arate ceea ce vor să vadă. Şi-a devenit mai pofticios de carne omul decât cea mai fioroasă fiară din câte au fost lăsate şi date să fie. Şi pe cât e de poftită, pe atât de plăcută e vederii, chiar dacă pentru a o avea lacrimi şi sânge se pornesc să curgă. Şi se dă nesaţului celor pofticioşi, ori pofteşte fără milă. Şi cui nu i-ar fi groază văzând gătirea din oglindă spre a ieşi la drumul mare ca şi cum s-ar vrea pusă ea în vitrină, pentru ca el, cel ce-şi vrea chiar şi capul pierdut, să dea un preţ, să pună o valoare, zicând că pune în valoare? Ceea ce este plăcut place, dar ceea ce se lasă văzut pe de-ntregul privirii, spre a lăsa omului doar mintea dinspre gând, luându-i-o pe cea dinspre suflet, întunecă vederea şi aruncă în umbra râsului batjocoritor chiar făptura umană, făcută să aibă viaţă spre desăvârşire, nicidecum spre derâdere. Chiar şi timpul, în alergătură sa ce nu-şi are clipă de odihnă, se uită înspre hilarul târg în care preţurile se schimbă după moda sufletului sluţit şi a minţii care îşi ia ca model oglinda vorbelor altora şi nu sensul trăirii singurei legături dintre trup şi suflet.
Nefiind niciodată ascuns în fapte ori în trăiri, la marginea dintre plecare şi prezenţă, nu pot să nu mă mir şi eu de cât de multe suflete răstignite fug peste graniţa vieţii şi se risipesc încotro văd cu ochii, spre a nu mai fi dispreţuite şi aruncate în focul ce arde resturile consumării trupurilor de către alte trupuri. Acum e la fel ca şi altădată dar e mai decât vreodată.
Mai trag de timp, un timp...
Mult nu mai e, şi e aproape şi clipa când de atâtea voi merge să uit. Ca o bucurie se va duce vestea pentru unii, dar tocmai ei vor fi cei care, văzând înţelesul pe care cei câţiva alţii îl vor avea, îşi vor întoarce pe toate părţile trecutul ca să înţeleagă ce motive au făcut ca nopţile să nu le mai fie somnoroase iar privirile să şi le arunce departe în zare, pentru a putea opri năpasta ce va măcina înzecit pe cât le-a fost bucuria ce au avut-o minţind şi ocărând, dând înţeles schimbat schimbărilor ce le-au vrut la vremea când se împotriveau minciunii şi nu-şi ascundeau omeneasca lipsă de putere. Şi se vor aşeza cu gândurile deasupra vetrelor spre a-şi încălzi recele ce la început le va cuprinde trăirile, apoi simţirile şi apoi paşii care nu vor mai putea altundeva să-i ducă decât spre prima şi cea mai neiertătoare judecată, cea pe care ei înşişi şi-o vor cere şi şi-o vor face. Va fi clipa în care vor da întâia oară piept cu regretele, biciul sufletului asupra minţii şi asupra gândurilor.
Puţin timp nu-i deloc, mult în nici un caz. Atât cât mai e, multe se mai pot face de cu adevărat se doreşte a se face. Casă în Ceruri pentru oricine se face, de casă în Ceruri merită să aibă. De s-a făcut cumva, cineva, nevrednic de a o avea, s-a făcut nevrednic de a fi printre cei care trăiesc acum şi vor trăi şi mâine, pentru unii întâia oară, urcarea sufletului fără lăsarea trupului pradă sfârşitului. Nevredniciile lui ieri se mai pot îndrepta în cele câteva astăzi ce mai sunt date şi pe care orice trăitor acum poate să aibă întru folosul lui.
De-aici, de unde se amestecă aproapele cu departele, văzutul cu nevăzutul. Părţile cu întregul, aici unde soarele apune dar întuneric nu se face, din furca cerului, în locul în care până şi timpul îşi clipa sa de nehotărâre în trecerea-i spre ceea ce urmează, toate se văd, toate se cuprind, toate se ştiu. Lumea umbrelor se vede fără vălul de ceaţă, nefiind ascunsă decât omului care nemaiavând credinţă, se teme de orice, uitând să se teamă de el însuşi. De mii şi mii de ani povestea lumii s-a scris şi doar de aici se poate citi dintr-o singură privire. Se vede acum marginea prăpastiei pe care stă şi se vede puntea peste care trebuie să treacă, dar pe care nu va putea să încapă cu tot ceea ce acum are. Şi se văd cât de grele sunt unele dintre toate ale lumii, chiar mici, dar care vor trebui lăsate lumii care în curând va fi cea care a fost.
Am ajuns aici fără să ştiu că voi ajunge aici. Am ajuns tocmai ca să pot trage de timp, să le văd pe toate cele ce vor fi, cunoscute fiind ca cele ce au fost. Am tras de timp eu, timpul n-a mai vrut să mai tragă de mine. Luându-şi grija mea, m-a dat în grija mea. M-apropii încet de plecare, de nu mai este rost să mai stau, chiar dacă aş mai putea sta destul dacă rost ar fi. Însă trebuie să spun totuşi: Puţin timp a mai rămas!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: