luni, 1 octombrie 2012

Între timp şi timpuri [1]

În timpul meu să plec, acasă să ajung, mi se spune că deja e mult ce cer. În timpul de acum să stau, mereu pe drumuri, îmi spun că e deja prea mult. Să cer pot, să aleg nu-mi este cu putinţă. Să fug nu-mi este mie-ngăduinţă...
Am cerut o dată, am mai cerut o dată! Sunt tot pe aici... Până ce acel timp, care va fi şi-al meu şi-al tuturor, va veni, trebuie ca Eu, Cel ce sunt, să fiu cel ce sunt, să privesc şi să văd, să aud şi să ascult, să arăt şi să las cuvântul vorbitor. Semnele, când apar, să le arăt, căci nu sunt semne mari aşa cum spun toboşarii. Învăţăturile să le mai spun să nu fie uitate, căci uitate multe sunt şi zac prăfuite, aruncate care-colo, pentru a face loc învăţărilor scornite de cei ce frică le este de învăţături. Şi să las pe om să aleagă ştiind ce alege, căci dacă un drum e lăsat să vadă va alege doar ceea ce este lăsat să vadă. Iar oameni, precum lupii ascunşi în blana oii, sunt din ce în ce mai mulţi... Şi oi multe se lasă păzite de lupi, paznici buni pe timp de zi. Şi în fiecare seară ei adorm pe fiecare, ca nici măcar să nu încerce să vadă când ei scot blana, ori când şi-o pun, ori când şi de ce, unele oi dispar...
Mai trag de timp, un timp...
Am forţa de a fi o forţă, dar nu sunt forţă pentru mine însumi când nu am punctul de sprijin pentru a fi, în orice moment gata, să mă definesc în rostul omenesc. Sunt umbră doar dacă mă umbresc, dar şi aşa prin mine poate oricine să vadă. Nu mă pot nici de mine, oricât aş vrea, ascunde. Nici timpul nu l-aş putea ascunde, de s-ar vrea în mine ascunde, nici eu de timp nu mă pot ascunde. Mă vede când îl privesc trecând... De multe ori, în preajmă-mi, trece repede, cu teamă parcă, deşi ştie că nu pot să îl încetinesc. Ştie însă că vreodată s-ar putea să încerc...
Mai trag de timp, un timp...
Cel ce sunt mă las mie, să pot înţelege vremurile care îmi pun în faţă mereu şi continuu, un ceas mare, căruia nu-i înţelege nimeni rostul. Cândva, când mare cât roata carului se arăta pe cerul nopţii imediat ce luna pleca mai devreme să doarmă, puţini în luau în seamă. Ceasornicarii, cei ce fusereră învăţaţi să ştie că timpul nu stă să să întrebe pe nimeni de-l vrea mai lung sau mai scurt, cei ce ştiau rânduiala clipei ce bate acum, au fost aceia ce au dat semn lumii să privească trecerea vieţii nu ca o îndepărtare, ci ca o apropiere. Oamenii ştiau asta, dar nu-i dădeau înţeles. Spuneau că mai pot dormi un timp, nu spuneau că vor dormi un timp. Oamenilor li se dăduse învăţătura de a cunoşte ceea ce le fusese dat să şi ştie ceasornicarilor. Neştiind, oamenii au vrut să facă legea lor, să lege timpul de fiecare dorinţă proprie. Şi s-au dedat, unul câte unul, la năravul speranţei inutile de a se împotrivi destinului, de a măcelări. Nu aveau destulă putere să ştie că se măcelăreau pe sine.
Mai trag de timp, un timp...
Timpului nu-i mai ţin eu rostul. Dar de numărat îl număr şi văd mereu că mai pierde câte ceva pe drum. A ajuns să fie mic, din ce în ce mai. Din cauza lui toate au început să se schimbe. Nişte păsărele micuţe ce-şi duceau zborul pe unde puteau găsi câte ceva din ceea le-ar fi fost de trebuinţă, pe cei ce-şi lasă sufletul să plătească năravul de care nu se vor lipsi, îi trezesc din somn, arătându-le că au dormit prea mult. Nărăviţii, de le-ar prinde, le-ar omorî. Nici ei şi nici ceilalţi oameni nu ştiu că ele deja au ajuns în viitor şi-i văd regretând timpul prea multului somn. Iar corbii, se aruncă pe unii, tot din viitor văzându-i. Ei îşi ştiu menirea şi fac ceea ce sunt ei puşi de Ceruri să facă. Ştiu şi oamenii, dar ei ştiu mai bine, că trebuie să cureţe Pământul de leşuri.
Mai trag de timp, un timp...
Trăgând de timp, mai trag şi cu ureche la cele ce se spun în jurul meu. Că, de mi s-a dat să aud, dopuri în urechi degeaba-mi pun. Şi aud şi încerc să găsesc rostul înţelesurilor... Aud numai poveşti despre blândeţi, care mai de care cu iz de acru amestecat cu dulce. E dulce la simţire dar acru la ce lasă în urmă. Toată lumea iartă pe toată lumea cu vorbe ce-ar trebui să ajungă şi în mijlocul pământului spre a găsi pe cei iertători. Că nimeni n-a spus în timpurile vechi atâtea despre iertare, despre vindecarea prin cererea de iertare, nu se mai ştie. Nu se mai ştie că omului i-ar fi fost la îndemână să nu facă fapte, că orice faptă făcută rămâne făcută, că orice vorbă vorbită rămâne vorbită, că roade se vor culege odată, acum sau după moarte. Dar s-au găsit trepăduşi pe la porţile întunecate să iasă la lumină mare şi negrul de pe ei, sclipind, să nu se vadă. Tocmai ei îi învaţă pe oameni despre bunătatea lui Dumnezeu, alta decât este să fie şi seara râd de oameni în hohote, numărând avuţiile strânse şi sufletele dezdumnezeite.
Lene mare dă câteodată în unii. N-au pornire să-şi aibă grijă de fapte, n-au pornire să facă promisele, dar nici să cerceteze să afle dintotdeaunele legi. Din frică ori din lumeşti învăţături, răul, văzut mare la fapte, mic văzut la vorbe, dar poate chiar mai mare fiind decât la fapte, se face. Doar că omul crede că leneş fiind poate să fie curat ca lacrima de-i ascultă pe cei ce spun că ştiu învăţa pe toţi la bine. Şi-şi scurtează omul bucuria vieţilor, primejduindu-şi eliberarea cea mult aşteptată, sigur fiind că nici o faptă nu mai este trecuta în dreptul lui ca rea, doar pentru că a ştiut să ceară, în contumacie, iertare... Şi doar când va bate la porţile Cerurilor va şti că are mai mult de tras, încrezându-se în stricătorii Legii.
Mai trag de timp, un timp...
Tot căutând să văd soarele când ajunge în furca cerului, la ureche îmi ajung multe neştiute noi învăţături şi găselnite care, zice-se, aduc folos şi trebuinţă omului. S-a găsit cineva care, mai presus fiind de Dumnezeu, să ştie ce vrea şi ce nu vrea Dumnezeu cu omul. Şi se spune că nu ai nevoie nici de învăţătură mare, nici de credinţă, e de ajuns să vrei să ştii şi Dumenezeu se pune imediat la învoială cu omul şi îi spune. Şi nimeni altcineva din Ierarhia Cerurilor nu scapă omului de vrea omul să afle ceva despre el sau despre un altul, dacă acesta îl lasă pe el, cel cu puteri de a şti, să facă întrebare, ca să poată primi răspuns.
Aşa cum ştiu eu Legea veche, cea dintotdeauna, nici Fiul nu ştia şi nu putea să ştie tot ceea ce Tatăl, cel Prea Înalt, face cu oamenii sau pentru oameni. Se ştia de dinainte de naşterea Fiului, şi a mai spus Fiul încă odată despre asta şi despre Legea ce nu trebuia schimbată ci împlinită, dar cine se mai pune cu oamenii de acum? Pe voi, cei care încă nu aţi ajuns să fiţi asemenea lor, vă întreb de ştiţi cumva cine le-a dat aşa de mari puteri acestora să poată şti care-i voia Tatălui? Eu, ascultându-vă vouă răspunsul, mă duc aşa, agale cu gândul la Lucifer cu toate ifosele sale, şi-l caut prin preajma Tronurilor. Dar nu prea îl găsesc, şi vă spun şi vouă, că n-ar fi târziu ca cineva să vă spună că Lucifer s-a întors...
Mai trag de timp, un timp...
Spre Soare mă tot uit, mai ales atunci când se oprie pe Furca Cerului. Ştiu că va veni o zi când va rămâne acolo agăţat, iar când va sta acolo, pe Pământ, într-o parte va fi arşiţă şi foc iar în cealaltă frig mult şi întuneric. Ochii nu-i vor mai fi de trebuinţă omului nici degeaba îi va ţine deschişi în întuneric şi va căuta să-i acopere de uscăciunea arşiţei. Şi-l văd că se apropie, devreme ce zi de zi se depărtează dar dă lumină şi căldură aşa cum dădea şi când la amiază ne pivea pe toţi în creştet. Când ochii îi ţin deschişi văd că şi-a adunat pe lângă el oastea de raze ce-i gata să plece dintr-odată ca să ajungă fără veste sub paşii noştri. Oamenii caută să spună una-alta, dar nici unul nu-şi găseşte curajul să spună adevărul. Şi adevărul e că ochii sunt din ce în ce mai plini de lumina Soarelui şi parcă şi-ar dori să nu fie doar doi...
Mai trag de timp, un timp...
Pădurile sunt înverzite, câmpurile pline de rod, zăpezile-s iarna curate şi toţi oamenii trăiesc precum fraţii, în iubire... Aşa s-ar vrea să fie după cum mie şi altora asemenea, se întoarce spatele pentru că văd pădurile ori tăiate, ori uscate, ori în vălmăşie mare şi asta spun, că pe câmp se vede că e doar praful şi pulberea uscăciunii şi praful, pulberea şi uscăciunea nu se ţine ascunsă, că iarna, se vede oricum că zăpezile, de nu-s de la început murdare, repede le murdăresc oamenii, şi nu se poate lăsa spusa în coadă de peşte şi că oamenii sunt mereu unii împotriva altora cătând să afle de răul celorlalţi spre a le fi bucurie, şi despre asta în tăcere nu e loc. De mărturisirea adevărului nimeni nu mai ţine cont. Şi dacă adevărul este aşa, omul se supără că nu se ocoleşte ce e rău şi să se vorbească despre cele ce mai sunt şi bune. Cont nu mai ţin nici unii dintre învăţaţi ori ştiutori, ori cunoscători, greu fiindu-le să vadă spatele întors. Uită de Lege, uită de poruncă, stricând rânduiala şi spunând că minciuna n-a fost minciună de vreme ce omul nu s-a întristat ci degrabă bucuros a devenit. Atât doar spune, nicicum n-are nici spus nici arătat adevărul care, după ce bucuria trece se va vedea răsărind precum lumina în orice dimineaţă se vede. Mai bine plâns după râs sau mai bine râs după plâns... Pe aici, pe Pământ, oamenii râd cât râd, dar multi din plâns, trecuţi de tinereţe fiind, nu mai pot fi opriţi...
- continuare în Între timp şi timpuri [2] -

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: