sâmbătă, 21 aprilie 2012

De demult, din Ceruri [2]

-continuare din De demult, din Ceruri [1]-
Lira s-a ridicat în picioare să privească în jur, dar n-a apucat nici doi paşi să facă şi a auzit doi vulturi spunând:
- Priveşte această minune ce a căzut din stele!
Iar celălat i-a zis:
-Vino cu noi la Stânca Şoimilor, la adunarea Reginei!
Şi, trezindu-se singură, neştiind pe nimeni, temându-se, s-a lăsat totuşi purtată de ei acolo unde o chemaseră. Lângă stâncă se înalţa un copac măreţ, în care se aflau, aşa cum i-au spus vulturii, o mie şi una de regine. Erau mici, Lira le putea cuprin-de în palme. Aveau rochiţe foşnitoare iar pe cap coroniţe scânteind, şi fiecare purta în mână câte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină care se deosebea de celelalte doar prin sceptrul din mână ce nu era unul obişnuit, strălucitor ci el însuşi luminos, căci era din Lumină. Iar Lira, care din Lumină se coborâse, întrupată fiind din Lumină, avea putinţa să înţeleagă, ştia şi simţea că simpla întâmplare de a o fi văzut-o cei doi vulturi era semnul că poate nădăjdui înspre bine şi nu înspre rău, că se putea cândva, cumva, întoarce.
Pe Lira o priveau curioase toate, mai ales după ce ea le-a po-vestit tot ce a trăit de când Dio a remodelat-o cu căuşul palmelor sale până când a căzut în Groapa Neagră. Ele au hotărât şi Marea Regină a încuvinţat, neputând-o ajuta să se întoarcă, să rămână în Ţara negrăit de frumoasă şi să înveţe legile Pământului ca apoi să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci doar Lupul Alb putea deschide Poarta prin care Lira s-ar mai putea întoarce vreodată în lumea stelelor.
Acolo, în mijlocul pădurilor nesfârşite, alături de micile zâne, Lira a învăţat despre coborârea sufletului din Ceruri, a învăţat să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a se creşte. Îi cel mai mult îi plăcea să asculte vorba bătrânul cel înţelept, ce o învăţa taina tămăduitoare a plantelor, focului, a cuvântului…
- Ia aminte, Lira, Pământului i s-au dat mari bogăţii şi minuni. Orice plantă de pe Pămînt a primit harul tămăduirii. Mai sunt încă oameni care le cunoasc taina şi pot face mult bine. Dar cei mai mulţi le vor uita şi bine greu va fi să le fie. Învaţă acum taina lor, căci poate vei ajunge singura care le va şti.
Şi-i mai spunea bătrânul:
- Apele sunt preţuite pentru că oamenii se pot şi spăla în ele. Apele sunt sfinte. Dar oamenii nu preţuiesc focul decât pentru că îi încălzeşte. Îl urăsc atunci când focul arde ceea ce ei au adunat fără să accepte că el nu se aprinde întâmplător, că spiritul lui este singurul care ştie ce şi când să cureţe. El se aprinde singur acolo unde e mai multă mizerie, mizerie pe care omul nu vrea să o vadă căci tocmai el a făcut-o. Şi dacă pe oameni îi cuprinde şi îi arde, ei trebuie să ştie că focul a ales singura cale de a-i curăţi, pe ei sau neamul lor, de mizeria şi neputinţa pe care au strâns-o şi o poartă aproape de suflet.
Seara, târziu, înainte de a-l prinde somnul, bătrânul înţelept îi au spunea:
- Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tâşneşte din inima Adevărului şi e moarte atunci când el e adus pe calea Minciunii. Tu să-l preţuieşti ca pe un dar sfânt, pentru că el susţine Viaţa şi Creaţia. De de va prinde vreodată minciuna, scutură-te de ea degrabă şi să-i cerţi pe cei care cu minciuna se vor învrednici. Şi degrabă, când Lupul Alb vei întâlni, să uiţi să te mai gândeşti însprea ea, cea înşelătoare, căci drumul tău va fi greu, prea greu. Doar cu Adevărul stând în suflet, te vei putea reîntoarece în Cerul pe care îl porţi în suflet.
Iar Lira învăţa de la bătrânul înţelept cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere şi apoi să-l dea pentru a vindeca sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-i sufletul, trupul pe dată să i se întărească. Învăţa să-l folosească şi să-l dăruiască.
- Cuvintelor tale, Lira, să nu aştepţi laudă. Cei care le laudă nu caută adevărul şi nici vindecarea, ei caută alte cotloane. Dă cuvântul tău înălţător, sărmanilor, copiilor, celor nedrept puşi la zid. Ceilalţi ai grijă că sunt momelile marelui Întuneric!
Seara târziu, când se începea dansul stelelor, Lira privea nesfârşirea bolţii cereşti, tulburată de dorul de Dio, cel care pe toate le cioplise. Şi se întreba: Oare Dio o căuta? O va căuta? Atunci simţea mâna bătrânului înţelept mângâind-o, şi-l ştia că veghea neobosit asupra ei…
-Răbdare, Lira! Aici, pe Pământ, şi tu, ca toţi oamenii, trebu-ie, să înveţe să aştepţi. Cândva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Dio. Călăuză, nu uita, îţi va fi, întotdeauna, Iubirea! Dar ia seamă... Mulţi se vor repezi să o alunge de lângă tine şi pe tine să te alunge de lângă ea!
Lira îşi mai găsise un prieten, care-i devenise de nedespărţit. Era un Miel cu Lâna de Aur. Îl întânise pe drumul către bătrânul înţelept dormind pe un colţ stâncă albă. Mielul cu Lâna de Aur vorbea cu glas omenesc şi avea un dar al său: de a putea să vadă prin oglinda viitorului. Şi chiar de prima dată, bucurându-se de întâlnirea cu ea, el i-a dat de ştire că, într-una din zilele de mâine ale timpului, într-un timp înzăpezit, acolo unde sunt trăitori Cerbii Înstelaţi, îl va găsi pe Dio.
A venit clipa despărţirii, în noaptea sfântă, când poporul aştepta naşterea anului cel nou. Lira era însăşi frumuseţea, mai frumoasă decât toată speranţele la un loc, iar sufletul său înflorise precum o floare celestă, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite de la toţi, dar mai ales de la bătrânul înţelept.
- E noaptea magică a lumii, Lira, i-a spus Marea Regină. Nu ştiai că ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe? Ce dorinţă ai spune-o acum. Ţi-o ascultăm şi ţi-o vom împlini!
- Aş vrea să ajung la Dio! Aş vrea să fim din nou împreună, şi să plecăm acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă, vreau să plec spre Împărăţia Lupului Alb!
- Credeam că vei uita, că vei rămâne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Lira. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?…
Atunci s-a arătat şi bătrânul înţelept.
- Vino, se auzi glasul abia murmurat al lui.
Şi doar ce mâna sa i-a atins umărul, şi s-au şi trezit amândoi în interiorul peşterii vii, privind într-o oglindă de cleştar.
- A sosit Timpul, Lira! Drumul spre Împărăţia Lupului Alb se află acum în faţa ta. Oglinda în care te priveşti este uşa prin care poţi intra. Este uşa pe care ştiam că vei intra în labirintul peşterii. Vei merge singură, nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Doar cuvântul. Tu să foloseşti fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus şi, trebuie, orice ar fi, să nu te laşi cuprinsă de frică. Eşti pregătită? Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea, dorinţa şi credinţa ta!
Lira a tras aer în piept, adânc şi a păşit în cleştarul oglinzii, înconjurată fiind, dintr-odată de un mare întuneric. Nu găsea nimic pe care să se bazeze, nu găsea pe nimeni care să-i arate drumul… Nu putea să facă altceva decât să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori, ajungând în cotloane înfundate, fusese nevoită să se întoarcă. Şi de sute de ori îşi simţise picioarele alunecându-i în goluri. Avea câteodată impresia că se mişcă în cerc. Se lupta cu disperarea şi cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îi răsunau cuvintele ce i le spusese bătrânul înţelept: “Nu, nu te lăsa! Nu te lăsa pradă lor, altfel îţi vor secătui puterile. Fii mereu tu!” Lira se oprea, respira adînc şi pornea mai departe.
- Doamne! Cât de mare este întunericul!
Întunericul există doar ca să înţelegi cu adevărat Lumina, dar nu este o altă formă a luminii, Lira…” îi spunea, din amintirile discuţiilor, vocea blândă a bătrânului înţelept.
Lacrimi fierbinţi spălau ochii Lirei.
-Cum să transform întunericul acesta în lumină? Cum?
Caută Lumina în tine, Lira, nu o căuta în afara ta! Dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată, în tine caut-o!…"
Lira s-a retras atunci în fiinţa ei, aşteptând să apară miracolul regăsirii luminii. Răbdarea îi era pusă la cea mai grea încercare. Se simţea a fi pierdută definitiv în întuneric. Se ghemuia din ce în ce mai adânc în ea, fără gânduri, ostenită.
Dintr-odată, ceva tainic a început a se desface în adâncul sufletului ei, trudind să iasă afară. Era o trudă şi o zvârcolire, iar acel ceva era atât de frumos, încât pe obrajii Lirei au început să curgă lacrimi şi deodată, dintr-odată… a văzut Lumina! Aşa i-a fost dat să înţeleagă spusele bătrânului înţelept despre Lumină, şi că Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă până când a avut nevoie de ea. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia aşa a putu să-şi dea seama că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută.
Lumina dinlăuntrul ei s-a revărsat în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi, odată cu ea, întunericul cel mare. Ajunsese să-şi vadă Lumina zidită în propria inimă şi aşa a ajuns să ştie că nu poate fi înfrânt de nimic! Pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Aşa a străbătut pe rând şapte săli scânteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Lira cu o altă nouă minune, sporindu-i şi frumuseţea şi înţelepciunea.
-continuare în De demult, din Ceruri [3]-

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: