duminică, 22 septembrie 2013

Ceea ce va fi, fără trecut...

Mă simt îndatorat ţie... Mă simt îndatorat să îţi spun că mă apasă, gândind înspre tine, dorinţa de a mă întoarce în trecutul viitorului, şi nu îmi pasă, nici nu îmi trece prin gând, să privesc viitorul trecutului, chiar dacă amândouă mă fac să privesc prezentul. Mă şi mir, adeseori, cât pot fi de încăpăţânat, ţinând morţiş să fiu potrivnic rânduielilor din lumea în care trăim, cea care, după cum îşi are motivele, ori nu vrea să audă de întoarceri în trecut, ori pune problema irealismului celui care nu se gândeşte să privească orice drum mers ca întreg al paşilor ce l-au mers, pe-aceeaşi cale. Însă mie, orice mi s-ar spune, nu-mi arde de glume! Eu văd drumul, aşa cum oricine vede, dar nu văd acea cale de care se tot vorbeşte, ca fiind doar una. Nu putea fi şi alta, oare?
Iar dacă tot îmi este să bat drumul înspre trecutul viitorului, căi neştiute întâlnind, mă întâlnesc, fără să vreau, cu faptele de mai târziu, ca şi cu cele care în curând, fiind, nu se vor mai numi, aşa cum azi, cu uşurinţă, chiar şi noi le spunem, vise, şi mă întâlnesc şi cu cele care azi credem, mai fără o clipă de tăgată, că vor fi. Le întâlnesc şi le recunosc după ascunzătorile pe care şi le vor găsi, ruşinate de răul pe care nu l-au oprit să se facă ci, cu mare dare de mână, poartă largă i-au deschis. Le văd şi pe cele care azi noi le ascundem, fiindu-ne lege ruşinea, din prea încrâncenata mândrie de a fi priviţi ca fiind alături, într-un fel sau altul, de cei pe care, noi mai puţin, sau mai mult, alţii mai mult, sau mai puţin, altfel îi privesc.
N-am prea avut niciodată înţeles, pe de-a-ntregul, obiceiul scormonirii prin trecutul prezentului, nici acum nu-l prea iau în seamă, nu îl fac armăsar de rasă nobilă, tot ţânţar care înţeapă şi apoi fuge simt că e. Şi cum nici dezgroparea morţilor nu am luat-o de bună, oricare ar fi fost motivul, cauza ori dorinţa, trecutul prezentului nu îmi dă nici un înţeles. E doar o poveste, nici măcar una din istorie, nefiind încă terminată. Se poate să aibă un sfârşit, sau un alt sfârşit, cel pe care trebuia să îl aibă sau altele, care de n-ar fi fost gândul minţii, cea nu-şi are măsura ei, cea care legea ei nu şi-o are, cea care este după cum este sufletul omului, dar care şi repede e pusă la colţ chiar de cel care, trufaş fiind, se crede că poate să-şi facă binele după cum vrea, după cum vede binele lui faţă de binele sau răul altora, sau, încrezându-se în cele ce spuse de învăţaţii necunoscători, se cred îngrijitorii destinului, lăsând de izbelişte soarta, cea care în mâinile lor stă, cea care este oricând gata să urmeze alegerile lor, bune sau rele, cea pe care destinul o corectează, oricând e nevoie.
Eu simt îndatorarea şi simt apăsarea cuvintelor nespuse. Eu, dintr-o teamă a înţelegerilor greşite, nu le spun, tu încă stai în cumpănă, cumva neîncrezătoare, cumva încă mai crezând în rostul bun al alegerilor de a spune că după cum gândeşti, realităţile se bat cap în cap, nu-ţi vine a rosti cuvintele care, prin alte cuvinte se dau de gol, chiar şi, uneori, scapă de chingi şi se aud în grabă rostite. Datoria nu ştiu de mi-o pot plăti, de apăsare însă, vreau, nu vreau, trebuie să scap, şi-mi scapă, de multe ori, înţelesul în vorbele pe care caut să le iau puterea de a spune ceea ce ştiu, văzute fiind pe drumul dinpre viitor înspre trecutul ce-l va avea. Când rostul alegerilor îl vei cunoaşte cu adevărat, multe vom avea să ne spunem...
Răul de-ar fi să fie dat, din calea ta aş pleca. Dar nici să plec nu pot, ca să nu mă tot întreb, mai apoi, de ce-am plecat, dacă bine nu e să fie. Doar ţie, încă îţi este dat dreptul de a alege, fiindcă, ce va fi, pentru tine sunt date să fie. Eu drumul, doar drumul ştiu cum va fi, dacă vei alege pe drum să mergi, cărările văzute-mi sunt dar nu mă mai atrag, ştiind că sunt prea înguste pentru a păşi măcar doi, deodată, pe ele. Înguste sunt, şi nu pot fi altfel, căci altfel de-ar fi, nimeni, poate, nu s-ar învoi cu el însuşi a mai bate cu pasul drumul cel drept, mulţi s-ar deda la a-şi vrea viaţa aşa cum mintea le-o face, iar lumea s-ar nimici, mergând înapoi, crezând că merge înainte, ori ar merge înainte, crezându-se înapoi mergând.
Va fi timpul nopţii, iar apoi timpul zilei va fi, martorii cei dintâi ai marelui adevăr, singurii ce vor avea să vadă zbaterea-ţi zborului adevărat, singurii ce vor avea să înţeleagă rostul pentru care drumului i-am lăsat paşii mei ca dar, fără să mă tem că urme doar vor fi pe când tu, spre viitor, îl vei merge. Primului cuvânt ne-am fost părtaşi, părtaşi cuvântului rostit întâi vom fi, Şi-n toate cele ce vor urma, adunate-n vorbe de-nceput, vom fi.
Au trecut timpurile în care norii se fulgerau, după ce se lăsau loviţi de norii răzleţi, căutătorii zilelor ploioase, ori a vânturilor care să le lase, golind cerul, clipele în care să se creadă în ei ca fiind sămânţa ploilor de folos în rodirea pământului. Acum norii au forma adevărului şi dau în vileag pricinile umbrelor care s-au prins de marginile razelor piezişe, căutând să le rostogolească spre orizonturi risipitoare de vorbe ticluite în hrubele înrobite de obişnuinţa prefăcătoriei, ca ascunzătoare a laudei şi mândriei hoţeşti. Teama iernii o au chiar şi umbrele îngheţate de frigul ce-l ţin mereu gata să-l dea. Se risipesc norii orizonturilor noastre, mânaţi de adevărurile dorinţei şi împlinirii care ni s-au coborât, din Cerurile viitorului.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: