Mână în mână cu trecerea timpului, sub norii grei ai ploilor de toamnă, aşteptarea razelor soarelui de toamă stă. Şi, singurul motiv, ce şi-l poate spune tuturor, este venirea iernii... Doar deasupra norilor, pentru cei ce cred în lumina cea spre oriunde deschizătoare de orizonturi, se poate trăi fără teama nopţilor care se lasă pe sine, şi lasă pe oricine, pradă frigului, amorţelii şi îngheţului, cel fără de întoarcere.
Aproape de iarnă, sub norii ce prind curajul de a cere frunzelor să cadă, însângerându-le, sub norii care apasă greu, făcând paşii tot mai mici, sunt tot mai vagi contururile, sunt tot mai de nedesluşit chiar formele. Până şi culorile de-abia mai pot să fie ele însele, pierzându-se într-un, greu de definit, gri, prevestitor al întunericului şi morţii trăirilor vieţii. Şi aşa, sub griul plumburiu, ploaia îşi caută vadul spre cei care ploaie aşteaptă, crezând că se vor putea spăla de toate cele adunate din iarnă până pe la mijlocul toamnei. Doar că, din norii plumburii căzând, curăţitoare e doar pentru acei care pot să nu se lase în genunchi sub apăsarea luminii de care chiar şi norii se recunosc învinşi, plecând prin ploi din înaltul pe care şi-ar dori să-l cucerească, pentru a-nstăpâni întunericul peste lume.
Niciodată nu e prea târziu, niciodată este bine să rămână pentru niciodată... N-am învăţat încă să ne lăsăm seduşi de umbre, nici să ne împăcăm cu întunericul. De-am avea curajul să spunem acel niciodată, cel pe care şi-l spun cei care se pregătesc de a scrie cărţii, de care se mai şi ruşinează, cuprinsul, împreună, în clipa de după clipa în care spusa ne-am şi contrazis-o, când înaltul cerulului, înstelat privi-voi, şi pământurile se vor aşeza, statornice, pentru a ne fi sprijin în ridicarea ta, înălţătoare pentru amândoi. Acel, de-ar fi rostit, niciodată, fărămiţîndu-se, aşa cum se va fărămiţa, într-un azi doar de noi ştiut, ce-şi are drum, galopând, spre noi, îşi va da ţie adevăratul drum spre mâine, îmi va da mie încă în semn că totul este adevărat, că se poate şti ceea ce nu se ştie, şi că se poate orice, chiar şi ce s-ar putea crede imposibil.
Umbrele, scai se ţin de toate, dar stau mereu împrejurul celor care caută umbra, fiindu-le teamă, de ruşine, să se arate luminii aşa cum sunt, cu mai multul sau mai puţinul, strâns al vremurilor. Şi toamna le este lor tocmai bună. O ţin ca pavăză şi scut, o ţin ca motiv al tăcerii ce o vor acelor care, văzând, se întreabă dacă nu se în-şeală, cu tot adevărul ce-şi cere dreptul de a nu fi confundat cu minciuna. Fiindu-ţi dovadă a adevărului, de umbră şi de umbre fugind, alegerea-ţi nu se va motiva prin întâmplare, ci prin firescul omenesc, prin voie şi vrere de nestrămutat. Deasupra norilor, ne vei vrea urcaţi, şi urca-vom amândoi.
Era în puterea noastră să ne vrem deasupra norilor, vom spune, aşa cum spunem azi că în puterea noastră este să alegem faptele, lăsând aşteptarea să aştepte orice vrea, pe oricine vrea, oriunde vrea, ştiind-o că sus, deasupra norilor, acolo unde chiar şi de soarele se ascunde pentru a se odihni, tot lumină este, stelele fiind mereu luminătoare depărtărilor, Într-o unime a cugetului şi simţiri, în felul tău, tu, în felul meu, eu, prin chiar mărunta faptă de oameni vom ajunge să fim, prin puterea dorinţei, dincolo de întunericul nopţii, de întunericul lumii, vegheaţi de blânda privire a celor ce-l vor pe om bucurându-se de înălţare, bucurându-se de trăirea ce-l face visător şi doritor de vise împlinitoare.
Limpezite vor fi Cerurile ce în ochii tăi mi se vor lăsa privite şi voi putea să văd porţile lor deschise. Limpezite vor fi Cerurile şi-n lumina înaltului necuprins, ca-ntr-o vie lumină a ochilor, privirile noastre, întâlnindu-se, ne vor regăsi pe noi şi noi, regăsindu-ne pe noi, dorindu-ne, ne vom fi încă o treaptă, şi încă o treaptă de urcare spre mai departe. Şi vor fi tot atâtea câte trebuie să fie, lăsându-se înţelese câte vor fi, prin gândurile ce, pierzându-se de încorsetarea minţii, fiind una cu trăirile, pas de dorinţă, ne vor lăsa dorinţei, ca să putem făptui ceea ce doar prin faptă se face a fi de-a pururi şi pentru totdeauna, acel totdeauna de-a pururi.
Ar fi imposibil să spunem niciodată, privind spre norii toamnei care se înghesuie deasupra lumii ce tot mai tomnatică devine. Dinspre tine lumea se vede în umbră, dinspre mine se vede întunecată. Diferenţe nu sunt, doar cuvintele sunt după cum suntem în sine, ca făpturi. Dar spre aceleaşi înălţimi privim, şi aceleaşi drumuri le ştim. Şi toate, chiar dacă ocol Pământului ar fi să facă, imposibilul posibil n-ar putea face. Calea nu o vom putea ascunde, acum doar, acum încă o mai putem lăsa în adormire sub plapuma necredinţei omeneşti. Dar singură, ca şi cum noi n-am fi, prin noi, ca şi cum doar la ea ne-ar mai fi gândul, se va deschide. Atunci, încă doar mână în mână fiind, vom zvâcni, contrazicând lumea care crede în liniştea toamnei sau cea care se încrede în umbra ei, care poate fi orice, mai ales mască şi paravan. Noi, împotiva a ceea ce unii spun, dorindu-şi spusa altora reală, vom trece un prag, un prag înalt, pragul împrimăvărării sufletului, cel ce se simte dator azi a căuta continuare vieţii în acel mâine ce doar lui i-a rămas în grijă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu