duminică, 29 septembrie 2013

Între moarte şi nemoarte

Oare ce le este mai greu oamenilor să înţeleagă? Oare să fie viaţa de neînţeles, sau moartea să fie? Mai greu de înţeles să fie nemurirea sau vieţuirea? Ce-i lipseşte oare spre a nu-şi mai avea neînţelegerile ce şi le ia drept scuze acelor neputinţe cărora nu le face faţă şi nu-şi găseşte curajul de a şi le recunoaşte?
Că după viaţă urmează moartea, omul ştie, după moarte nu ştie ce urmează. După cum îi este puterea de înţelegere, dorinţa de a trece dincolo de ceea ce la alţii vede, se caută a se da vieţii înţeles sau conţinut, se caută a privi moartea ca pe un firesc al continui-tăţii sau ca pe un firesc al suficienţei. Însă mai toţi cred în viaţa ce o trăiesc, fără să îşi asculte vorbele pe care, la mânie sau la necaz, câteodată şi la bucurie, fără a se avea gândul la adevăratul înţeles. Despre altă viaţă, următoare, despre amintiri din alte vieţi, despre vieţi care vor urma, despre fapte ce altfel vor fi făcute, fiindcă sunt începuturi care nu se pot repete, se vorbeşte, ca şi cum continuitatea ar fi o normalitate, depăşind pragul morţii, cea însuşită de mai toţi, aproape totdeauna, ca un punct de final, ireversibil.
Despre viaţa de acum se vorbeşte atât de mult, încât nu mai are nici timpul cum să facă loc altor gânduri, nicidecum altor vorbe. Nici dintre cei care ştiu, dintre cei care vor fi înţeles, ci doar cei care s-au învrednicit a li se da cunoaşterea a mai mult decât clipa trecătoare ce este numită viaţă şi dată tocmai ca şansă a urcuşului sau coborâşului, nu se prea ostenesc să privească mai departe, în orizontul pe care ori vor să-l vadă îngust, ori îl văd îngust, cu puţin mai departe decât mersul oricui a vrut să meargă pentru a se întâlni cu lumea de dincolo de linia, destul de bine conturată, a nevăzutei realităţi. Tocmai cuvintele ce altfel le mânuiesc abil, îi dau de gol, toţi şi asemenea tuturor, văzând greşeala ca şi greşeală, mai greu sau mai uşor de îndreptat, vinovăţia ca vină, chiar dacă prin greşeală la vină s-a ajuns, timpul trecut ca timp trecut cu urmările diar în trecut şi, pe de-a-ntregul, în prezentul care e mai greu sau mai uşor. Către altădată, către mai departe, nu merge nici măcar gândul...
Moartea, doar ea nu lipseşte din nici un gând al omului, chiar dacă nu-şi recunoaşte nimeni adevărul, şi nimeni nu s-ar recunoaşte mereu gânditor înspre ea. Că se fac lucruri sau fapte care să fie trainice până la moarte, ori că nici moartea nu poate schimba o stare de fapt, sau că doar moartea poate schimba ceva ce nu se doreşte a se schimba, se gândeşte sau chiar se spune. Moartea doar este o certitudine iar certitudinea ei dă vieţii omului, dă omului, dorinţe şi puteri pe care, abia când certitudine devine timpul scurt până la moarte, ştie, înţelege şi recunoaşte, că i-au scurtat viaţa.
De după ce omului i s-a dat moartea ca prag, cel firesc, ştiut fiind că îşi va urma gândul născocitor de încercări, şi gusturi, şi dorinţe, de împotriviri şi căutări a mai uşorului în locul a ceea ce era aşa cum trebuia să fie, morţii i-a găsit omul folosinţă în a-şi aduce sieşi toate laudele şi toate foloasele a ceea ce era, zi de zi, timp al vieţii cu toate ale sale. Fraţi încă fiind cei ce printre primii erau oameni ai lumii Pământului, cel ce nu primise ceea ce primise celălalt, voind ca nici o deosebire să nu se vadă, crezându-se nedreptăţit, o dreptate a sa căutând, o dreptate a dorinţei de laudă şi îmbucurare asemenea a ceea ce el simţea şi toţi credeau că simt, credinţa şi-o avea ca vrere, şi pentru că nu a fost aşa, a luat calea prăvălirii în abisul faptei de nefăcut. Şi-a luat dreptul de a lua ceea ce nimeni altcineva, om, nu putea să dea, şi cu trufie peste măsură, potrivnic vieţii s-a făcut. Omorând, alungând pentru totdeauna din preajmă-i, făptura semenului său, şi-a găsit o linişte care să-i satisfacă vanitatea. Dar acea linişte, a clipei, a prezentului, prin nepieritoarea amintire a făpturii, dar mai ales a amintirii faptei, i-a fost decădere şi risipă, pierdere prin el însuşi, toate faptele următoare ale vieţii, prin neliniştea regretului, neconştientizat în primele momente ale urmării, dar prezent de-a pururi.
Luându-şi, aşa cum şi l-a luat, dreptul de a pune vrerea să-şi satisfacă dorinţa, fără a căuta puterea de a înţelege şi a lăsa faptele şi urmările faptelor să fie convingătoare, pentru plăcerea şi beţia clipei, pentru a-şi auzi vorbe de laudă şi apreciere, din convingerea că el este mult mai important, superior, decât semenul său, că faptele sale sunt cu mult mai importante, superioare, faptelor semenului său, convins că adevărul este, va fi şi va rămâne, aşa cum şi-l avea, pentru a avea ceea ce primise celălalt, a ales... A ales să pună absenţa semenului la loc de cinste şi, ca să fie convins că absenţa va fi o realitate, în felul lui, cu vicleşug şi forţă, a dat viaţă faptelor pricinuitoare de moarte. Şi nimic nu l-a făcut să renunţe, nici faptul că cel ce va pleca în inexistenţă îi era frate, nici amintirile copilăriei, cu bucuriile împreună trăite.
Cel ce omorât a fost, nici prin gând nu i-a trecut că omorât va fi, doar pentru că primise şi celălalt, că avea, se gândea. Nu-i era gândul la ceea ce avea, primit fiind fără să ceară, primit prin hotărârea altcuiva, care, după o judecată a lui, dreaptă pentru el şi nedreaptă pentru cel care n-a primit, de la el a dat, cu gândul de a face bine. Nici celui ce a dat, asemenea celui ce a primit, nu i-a trecut prin cap că binele lui, dat spre binele altuia, ca rău va ajunge la cel care n-a primit nici bine, dar nici rău n-a primit. Şi nici că acela, neprimind, singur va face ceva care să îi aducă şi lui un ceva, chiar dacă ceea ce şi-a găsit nu bine a însemnat, ci un rău, un mare rău.
Cel ce a murit, mort pentru ceilalţi este... aşa gândesc oamenii. Aşa gândesc oamenii care însă nu se gândesc să omoare alţi oameni sau, chiar şi cei care gândesc asta, înainte de a face fapta ca-re, făcută fiind, nu se poate face şi invers. Atunci, abia atunci, cei făptuitori de moarte, înţeleg nemoartea celui pe care ei l-au omorât. Le e dat să înţeleagă tocmai prin amintirea pe care o poartă în ei, prin vorbele altora despre fapta lor şi, aşa, nu se mai elibera, celălalt, prin ei, trăind. Abia atunci, ei ucigaşul poate spune, şi mulţi ucigaşi spun, că, pe un altul omorând, pe el, sau o mare parte din el, l-a omorât. Prin el, atât timp cât el trăieşte, cel omorât trăieşte, iar el, atât cât îi mai este dat să trăiască, nu mai este cu totul el, este mereu o umbră a celui pe care l-a omorât. Şi mai trăieşte, zi de zi, clipă de clipă, în toate gândurile sale, gândul fiind greu desprins de cel ce, plecând în moarte, înainte de vreme, şi-a lăsat gândurile nesfârşite, ca o poruncă, sau blestem, peste vremuri.
Şi aşa a fost dintotdeauna... Iar când oamenii n-au mai fost fraţi, dar încă de aveau ca fraţii, uitând omorul care pe frate, prin frate, morţii l-a dat prin gândul din minte pornit, doar pentru o vorbă, ce trebuia să fie vorba prin care s-a spus ceva ce avea cineva de spus, prin fapte şi motive asemenea, mulţi au fost omorâţi şi mulţi au murit. Şi mereu s-au găsit ori s-au scornit, motive prin care, unii, pentru a-şi arăta o măreţie închipuită, au luat altora dreptul de a trăi viaţa. Pe atunci încă nu existau legile învăţăturile care caută azi motivaţii bune pentru fapte rele, încă nu aveau oamenii şi alte idei care să le îmbete minţile, şi moartea nu se arăta atât de des, cum azi se arată, de oameni adusă altor oameni. Pe atunci şi legea era lege, omorul fiind omor, şi, pentru că se ştia că cel ce omorâse chin avea să-i fie viaţa, prin lege i se curma suferinţa cea mare, cea a zbaterii în regrete şi în urmările gândurilor ce nu ar fi putut, cu nimic şi de nimic, stăvilite...
Dacă ar fi să creadă că moartea e doar trecerea dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, aşa cum naşterea face să se vadă ceea ce nu este văzut, omul n-ar mai avea ca răspuns, ori ca şi soluţie a dorinţei sale de a fi stăpân al vieţii, moartea. Aşa ar şti că între moarte şi nemoarte stă viaţa, ca reper şi ca timp de regăsire a ceea ce a fost şi ceea ce va fi, el, prin el, prin sufletul său, necunoscător al morţii. Dacă ar sta să-şi găsească propriile adevăruri, nu s-ar lăsa rătăcit pe căile separării dintre cel ce este şi cel ce face, făcându-se executant a ceea ce i se spune. Fiindcă multe i se spune, de către cineva ori chiar de către el, cel care adună de la toţi spusele prin vorbe sau fapte şi, pentru sine, şi le face, pentru a nu-şi recunoaşte marea-i naivitate, idei proprii pentru care, un timp, s-ar lua chiar şi cu Cerurile la bătaie, dacă Ele i-ar spune că n-au nimic de-a face cu adevărul. Găsindu-şi adevărurile, nu s-ar mai da împins de la spate, asemenea celor de la începuturile omenirii, de cei ce promit doar, dar nimic nu dau, spre a căuta calea cea uşoară a avutului fără faptele care să-l facă a merita răsplata ce o vrea şi ar trăi ceea ce-i este dat, nemurirea cea adevărată, fără a căuta a prelungi viaţa lumească, uitând de cea de totdeauna, şi morţii nu s-ar da, singur, de viu.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: