Te-ai gândit să fugi, după ce te gândisei să te întorci alergând. Înainte de a te gândi la asta, cu graba plecării ai încercat să cazi la înţelegere, dar cum ea nu ţi-a înţeles motivele, n-a vrut să-ţi fie de ajutor. Doar pentru că nu putusei să faci faţă adevărilor care eram, doar pentru că în câteva zile ţi se arătase o oglindă în care puteai să vezi diferenţa între a vrea şi a dori, doar pentru că amănunte la care renunţasei, numindu-ţi-le nesemnificative, le reavusesei, amintindu-ţi că poti şi în trăiri să fii tu, dar gândul ţi-era la ceea ce pătimaşul vis încăpăţânat voia să te facă mândră de puterea de a schimba, şi preface, un maldăr de resturi, adunate de pe unde se va fi putut, într-un munte cu creste semeţe, ai fugit, crezând că departe, departe, poţi ajunge...
Şi-ai fugit, fără să mai ai alt gând decât al timpului pierdut, de care nu voiai, nici acum încă nu vrei, să îl ştii piedut degeaba. Încă mai crezi, când îţi pui sufletul să privească în altă parte, în amintirea zilelor în care oglinda nu-ţi mai arăta ceea ce vedeau mai tot timpul văzătorii, ci pe tine, cea care şi văzută puteai fi asemenea, în laurii care te vor recunoaşte ca pe cea care ai învins întunericul poleit cu scame de lumină, dar cele câteva scame de întuneric ce încă se foiesc, chiar se zbat, în tine, să te cheme în somnul nevederii, să te facă ascultătoare a năzăririi maldărului ce, mai mult sau mai puţin auzit de alţii, se crede mai presus de înălţimea ta, de înălţimea pe care poţi să ajungi, mai presus de înălţimea la care cei ce merg pe drumul sfinţeniei au ajuns. În clipele de zbateri ale lor, cele ce au făcut ghemul nod, reuşind să te convingă să te întorci cu susul în jos, crezând că privirea ta e greşită şi Cerul e pe undeva prin adâncuri, de-acolo de unde a venit neobişnuitul asemenea semnului izbăvirii, te-ai lăsat prizonieră fugii...
Şi-ai fugit, şi, deşi bine îţi era ştiut că, nu doar pe grabă, dar mai ales pe grabă când pleci, urmele nu se mai şterg niciodată, fiind chemare pentru cândva, într-un cândva care îşi are motive sau într-un altfel de cândva, când motivele nu se mai lasă ştiute, ai crezut că poţi să te rupi de ceea ce era deja ancorat în trecut, ca pilon luminos, ca far. Ai lăsat în urma ta, şi mi-ai lăsat spre păstrare, cuvinte şi trăiri. Le-ai lăsat, nu ţi le-a cerut nimeni, dar lăsate fiind, ele se vor păstra până ce va veni vremea când se vor împlini şi ţi se vor alătura, fiindu-ţi atunci, aşa cum acum ţi-ar fi fost, de mare ajutor în drumul tău, cel pe care mergând, şi eu ţi-am fost călăuză, şi tu mi-ai fost călăuză, şi am fost împreună călăuze, şi, când ne-a fost de trebuinţă, călăuziţi am fost, pe drumul cel drept, jalon de nişte întâmplări începătoare ale învăţării. Pe acel drum, la ceas de seară, nevăzut de ochii cercetători ai celor caută de trebuinţă faptele altora, neştiut de cei care vor să ştie şi ceea ce alţii gândesc, fără căutări şi întrebări puse doar ca să lase în nemişcare simţirea, ne-am fost răspunsul de care aveam nevoie pentru a şti că suntem aceiaşi noi, făuritori de viaţă şi deschizători de drum înălţător, pentru viaţa ce nu se doreşte degeaba trecută. În acea primă clipă, simţindu-se în primejdie, geana de întuneric, supărată că Cerurilor le-ai atins înaltul, îmboldind, pe la spate teama de necunoscutul feţei cunoscute, spre ajutorul hăurilor căutând, ţi-a fulgerat o clipă de trăire, urlându-ţi porunca de a te desprinde, de a coborî, de a da mâna fugii, cea care deja, acum, te face să te ruşinezi, de a-ţi fi chiar de tine teamă...
Şi-ai fugit, începuturile lăsându-le neterminate şi azi, când ţi-e dor de adierea unei şoapte care să-ţi limpezească măcar un gând din nesfârşitul şir, ce înaintea somnului nopţii vine, furându-te spre neodihnă, cauţi, fără a te întreba, dând lacrimilor socoteală şi înfrânându-le a se arăta, ştiind că astfel vei fi de ele cu degetul arătată, ca fiind cea care ai lăsat nălucirea să ia locul bucuriei, o pernă care să-ţi fie sprijin în încercarea ta de a te feri în a privi, drept în ochi, ochii Cerului, cei pe care, în clipele de linişte pe care, după multa şi mult durata nelinişte, prin zvâcnirea clipei ce chiar tu erai, ţi-o regăsisei. Şi cauţi acea pernă care să fie aceaşi cu cea pe care stăteai când te-ai furat preastatornicului pas bătut pe loc, când pe mâine îl găseai mai aproape de tine decât pe azi, întrecându-l doar acum-ul care, atunci, îţi era însăşi viaţa. Însă tocmai atunci, când sufletul, găsindu-şi perechea şi regăsindu-şi puterea spre a te despiedica, de a rupe orice legătură a dorinţelor de a nu pleca unde îţi este drumul, nemaicerând minţii să stea calmă la orice ar fi făcut-o să tresară, îndoiala şi neputinţa de a trece dincolo de împământenitele şi sordidele obiceiuri de a se pune, înaintea fiinţării, avutul, s-au arătat a fi secure tăietoare a uitatului şi abia regăsitului obicei de a împărţi întregul pe jumătate şi a-l şti mereu întreg, şi s-au atârnat de timpul care ştiau că va urma, fiind necesar pentru a se cerne nisipul de piatra nemuritoare şi de a se spăla de praful ce ţine cu dinţii de orice pentru a nu pieri, în neantul al cărui semn este, pentru a te comvinge să faci pe plac nefireştii fugi din faţa înfloririi florilor de primăvară, chiar în prag de sfârşit al toamnei...
Şi-ai fugit... te-ai întors în singurătatea în care ecoul îţi răspundea prin aceeaşi întrebare, neavându-şi răspuns, în care faptele-ţi sunt la fel de singure precum se ştiu când încă nu sunt făcute, în care umbra ţine loc de privire şi doar ea ştie câte ţi-ai dori şi cum îţi doreşti a fi casa realităţilor de zi cu zi. Acum ştii cât de departe ţi-a ajuns fuga. Şi tot acum încep să ţi se limpezească înţelesurile care atunci îţi spuneai că sunt definitive. Acum îţi spui, şoptit, când te simţi mângăiată de firul ierbii sub piciorul ce calcă, gol, pe pământurile în care credeai că se poate îngropa un adevăr la fel de adevarat precum propria-ţi existenţă, că definitivul în care l-ai crezut, amăgită de întâmplarea căreia tu i-ai dat un drept cu mult mai mare decât putea ea fi, era de fapt provizoratul definitoriu al unui început al sfârşitului ce azi îşi trăieşte, mai mult târându-se, clipele de dinaintea eşafodului care va tăia noduri şi parâme, cele ce au fost împletite în nopţile în care tu îţi trăiai bucuria iar alţii se dădeau de ceasul morţii fiindcă ajunsesei unde niciodată nu te puteau ei face să mergi. Dacă nu fugeai, acolo îţi trăiai astăzi visele prin toate faptele tale. Dar acele zile, cândva, vor fi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu