marți, 17 septembrie 2013

Alb, doar alb

În vremurile vechi, când nici timpul nu-şi încă lege pentru toţi, şi nu fusese înstăpânit peste Pământ, undeva în nemărginitele păduri hiperboreene, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb, cu ochii albaştri, ca seninul cerului de vară. Neobiş-nuit şi altfel fiind, ceilalti lupi l-au privit îndelung, cu neîncredere, văzându-i imaculata podoabă albă, blana ce nu se aseamăna cenuşiului blănii lor, nici ochii lor, ruginii, cu ochii lui, ca lacrima zeilor, nici privirea lor haină, cu privirea lui ce trecea noaptea, dincolo de nori, până la bolta cerească a nopţilor înrourate de ploile de stele.
Au trecut zile, şi au trecut nopţi, şi lupul cel alb a crescut frumos şi puternic. Vâna cât şapte dintre semenii lui şi atunci când zorii dimineţii puneau plumb în pleoapele celorlalţi, el era singurul care rămânea de strajă. Niciodata în sufletul lui n-a cugetat că dacă el vâna cel mai mult tot el ar fi trebuit să se înfrupte cel mai straşnic, ci, când haita se ospăta din ceea ce el vânase, aştepta întâi să se sature fraţii lui, mai întâi lupoaicele şi puii, ceilalţi apoi şi, la urmă mai mânca şi el câte ceva din resturi. De multe ori însă rămânea flămând, dar asta nu-l tulbura, ştiindu-i pe ceilalţi îndestulaţi.
Ceilalţi lupi, tocmai pentru puterea şi bunătatea lui, îl urau, nu-l iubeau. Într-o dimineata, când obosit a adormit, s-au repezit cu toţii, întreaga haită, asupra lui şi, cu o ură aproape asemenea celor ce oamenii o pot avea, au voit a-l sfâşia. L-au atacat cu ura celor care, neputând ajunge la înalţimea statuii, îi sfărâmă piedestalul, a celui ce, neputând să simtă căldura focului, toarnă apă pe el să-l stingă. Lăsându-i să muşte, Lupul Alb nu s-a clintit, desi cu un mârâit i-ar fi putut alunga pe toţi. Nu îi înţelegea, nu le înţelegea dorinţa de a-l omorî, nu le înţelegea motivele. Şi, deşi era animal, ochii lui erau înlăcrimaţi. Nu putea pricepe de ce chiar şi fraţii lui, chiar şi mama sa au făcut asta... Şi a rămas pe loc. Văzând cum râuri de sânge se scurg din el, cum blana lui albă se umple de sânge, înroşindu-se toată, ceilalţi lupi au fugit îngroziţi. El a rămas acolo şi viata i se scurgea spre pământ, ca o jertfa adusă Luminii albe a Cerului.
Ar fi murit negreşit dacă o Forţă a Cerurilor, de nicăieri venită, nu l-ar fi ridicat, parcă spunându-i: “Scoală-te! Scoală-te şi vânează!”. Şi s-a ridicat...
Lupul Alb nu a pierit. A rămas acelaşi animal falnic, dar de atunci nu a mai căutat tovărăşia nimănui şi nu a mai vânat decât de unul singur. Dar, chiar dacă era singur, nu se ascundea. Se întâmpla ca, de multe ori, câte un lup sur să fie atacat de vreun urs; atunci, din neştiutul codrului, el apărea, îl scăpa pe cel prigonit, şi dispărea numaidecât în liniştea pădurii. Sau, tot de multe ori, câte un cerb sau vreun bivol năprasnic era greu de răpus. Atunci Lupul Alb venea şi dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai lăsa ca înainte toată prada haitei, ci întâi îşi alegea cam cât ar mânca el în trei zile, îşi lua halca de carne şi se pierdea în desişul codrului. Dar nimeni nu i-a mai aflat, vreodată, sălaşul...
Câtă vreme a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost însotit cu nimeni. Era tânăr, era prea tânăr când sufletul lui a fost ucis pentru prima data, atunci când haita a vrut să-l răpună, împinsă de acea forţă care îndeamnă la orice gest pe cei cu nimic mare, nici suflet, nici gând. I-au ucis sufletul dar, născut fiind şi nu făcut diferit, Forţa Cerurilor l-a reînsufleţit. Forţa Cerurilor fiindcă doar o asemenea forţă, cea care face altfelul să apară în lumea celor de acelaşi fel, cei care, mereu între ei însoţindu-se, ajung să-şi strice chiar şi obiceiurile, chiar şi firea, chiar şi mintea, chiar şi făptura.
O taină şi mai mare, prea mare ca legenda să o mai amintească, doar lumea Lupilor Albi, o ştie, doar alţi Lupi Albi, care au trăit-o şi ei, o cunosc. Taina celei de-a doua lovituri, cea prin care, încă o da-tă, sufletul i-a fost lovit şi ucis.
Lupul Alb vâna pentru sine, asa cum, reînsufleţindu-l, Forţa Cerurilor l-a învatat, când goana după o caprioara l-a dus prin alte ţinuturi. Acolo, într-un crâmpei de poieniţă, a zărit un alt Lup Alb fugărit şi batjocorit de haita de lupi suri în care trăia. Pentru o clipă, o ura năprasnică i-a împăienjenit ochii, şi vocea sângelui, a sângelui său vărsat, urla în el, urla de putea arsuzi pe oricine, chiar şi pe Dumnezeu: “De ce, de ce încă unul”? Ar fi vrut să-i atace pe ceilalti, să-i sfărâme şi să-şi răzbune suferinţa. Acum vedea că nu mai era singurul alungat prin puterea haitei şi nu a luptei drepte, prin unirea celor ce, în taină, pun la cale păstrarea năravurilor. Ştia că mai există cineva asemenea lui. Îi tremura spinarea şi muşchii i s-au încordat... Doar un salt de-ar fi făcut, haita turbată de plăcerea vărsării de sânge nevinovat, ar fi fost nimicită. Dar aceeaşi Forţă a Cerurilor l-a oprit: “Să sufere şi să înveţe ceea ce era de învăţat”! Lupul Alb, împotriva propriei porniri luptând, a stat pe loc şi a privit cum celălalt lup a fost răpus şi parasit. L-a văzut cum s-a ridicat, dar nu i-a zărit lucirea ochilor... Şi nici n-a ştiut ce fortă l-a ridicat pe celălalt Lup Alb din tină. S-a apropiat într-un târziu şi a văzut că celalalt nu era lup, ci lupoaică. Şi aceasta a ridicat capul spre el. Totul e de la sine înţeles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.
Şi au fost zile şi nopţi cât ei au hălăduit prin păduri. Au fost zile şi nopţi care au trecut în pace. Nici nu mai vânau decât pentru trebu-inţă, vreun fazan, vreun iepure, cât să nu piară de foame. Lupul Alb deja aştepta toamna... aştepta să-şi vadă primii săi pui.
Într-una dintre aceste zile, o haită de lupi suri, pribeagă era atacată de un grup de vânatori. Au sărit amândoi în apărarea haitei, gonindu-i pe vânatori cu mare uşurinţă. Totul era asemenea unui un vis frumos, nici nu gândea bine unul dintre ei ceva, că celălalt şi înfăptuia. Se pornea unul spre a-şi făptui pornirea, celălalt asemenea făcea şi el. Erau, împreună, o forţă de nestăvilit, erau împreună ca unul cu putere întreită.
Cu fiecare răsărit de soare lupoaica se întărea. Din rănile trupului rămăseseră doar nişte mici cicatrici. Rămăseseră însă rănile sufletului... Şi mai era şi privirea aceea a ei, pe care el nu o zărise niciodată, şi care-i umbrea ochii ei, întunecându-i, care altfel erau azurii, asemenea cu cei ai lui. Amândoi erau trecuţi prin clipa neagră a sufletului ucis de semeni.
După o vreme au întâlnit haita ce o prigonise pe lupoaică. Lupoaica, încurajata de puterea lui, fără a-i arăta, s-a pregătit să atace. Un pas, doi, şi a sărit!... dar pieptul ei s-a lovit, în zbor, de pieptul Lupului Alb. “Nu călca Legea!” – parea sa-i spună privirea lui, hotărâtă. Ea, însă, ştia doar ceea ce avea de facut, altceva nu mai avea putere să înţeleagă. “Răzbunare!”, striga sufletul ei, care, nicidecum nu se vindecase, nu se putuse desprinde de trecut, nu uitase durerea rănilor pricinuite de cei care, voind c-o alunge, erau necurţători. Şi acum o împingea pe calea nenorocirii. A zvâcnit în aer, şi pentru a putea să treacă de el, l-a muşcat. Apoi s-a aruncat asupra haitei.
Lupul Alb a împietrit în locul unde era şi ochii lui, asemenea albastrului apelor curate şi reci, în lacrimi, iarăşi, pe lupoaică au văzut-o sfârtecată şi ucisă de haita care, într-o nebunească, demenţială luptă, nu s-au oprit decât după ce au rupt-o în bucăţi, împrăştiindu-i trupul, pentru a nu se mai şti, niciodată, nimic, de existenţa ei, dar şi despre cruzimea lor.
S-a dus, într-un târziu, spre locul supliciului şi, găsindu-i capul, cel pe care semenii ei, ai lor, nu-l putuseră strivi, a înţeles mai multe, a înţeles totul din privirea ei pietrificata. A înţeles că toată pornirea ei era din ură, dar ura n-a putut să o înţeleagă... Şi a zărit în ce mai rămăsese din coama ei, printre firele albe ca neaua, smocuri cenuşii... Se întreba cum de nu le vazuse pâna atunci? Se întreba de nu cumva nu a vrut să le vadă? Se întreba de nu cumva voia ca şi ea să fie albă, albă ca şi el?
Lupul Alb a simţit atunci, că moare a doua oară. A simţit durerea rănii pricinuite de muşcătura ei. Rana nouă nu era cine ştie ce, dar rana din sufletul lui deschise şi toate celelalte răni, cele de când el fusese atacat de haita lui, dar şi alte multe răni ale trăirilor pe care le avusese pe când singur era. Şimţea sufletul că-i este ucis iarăşi.
Vremurile sunt altele, timpurile s-au trecut. Dar şi acum, de pe întinsurile câmpiei, până în cele mai ascunse locuri din munţii cei vechi, vâneaza Lupul Alb, veghetorul lupilor suri. Însă ştie! Ştie că într-o zi, după ce va fi salvat poate a mia oară vreo haita hoinară, u-na îl va răpune şi trupul lui va fi jertfă de sânge, va fi pradă pentru ceilalţi lupi suri. Şălaşul lui din Ceruri însă nu i-l va călca, nimeni, niciodată...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: