luni, 16 septembrie 2013

Cu luare aminte...


Aici, acum sunt. Sunt aşa cum sunt, trebuind, cu voia sau fără voia mea, să fiu, aici, acum. Şi sunt, aici, cu voia sau fără voia altora, acei care mă vor aproape ori cât mai aproape, a acelora care departe ori cât mai departe mă vor, aşa cum sunt. Peste putinţa mea de a face ceva, uneori, peste puterea de a înţelege a celorlalţi adeseori, eu sunt, aici, acum, trăitor al vremurilor în care negrul se arată alb, de cei ce ştiu că iubesc negrul, când albul nu mai este alb, dar arătat ca alb este de cei care se cred sau vor să arate că sunt plini de adevăruri şi cinstea li-i dintotdeauna, fără scăpări, când cei albului i se pune pe contur noroi şi gunoaie, de teama orbirii. Şi văd, şi aud, şi vorbesc. Şi sunt văzut, sunt auzit, dar şi vorbit sunt.
Şi sunt, după cum spun oamenii, cel care are vinovăţii mari... Sunt unul dintre cei cărora, cei ce îi cunosc le găsesc vinovăţiile, iar cei ce nu îi cunosc, le pun în spate vinovăţii pe care le găsesc din cel mai mic detaliu ce le cade în faţa ochilor, din cuvinte luate separat, din frânturi de gest, amestecate cu gândul fiecăruia, după cum îi este putinţa. Şi fiecare vede aşa cum vede el acum, fiecare înţelege aşa cum înţelege el acum, tot la fel cum aude ceea ce aude. Nu pentru mine este important dacă ceea ce vede, ce aude sau ce înţelege este adevărul, ci el ar trebui să se îngrijească de asta. Eu trăiesc bucuria de a-l şti căutător, fiindcă de nu e nepăsător, îşi mai are o cale de a se îngriji de viaţa sa, de ale sale, de a descoperi răul şi a se descotorosi de rău, de a şti ce-i binele şi a merge mai departe făcând şi făcîndu-şi binele de care poate cândva, mai mult sau mai puţin, lipsă a dus.
Sunt aşa cum sunt, în felul meu, asemenea unora, altfel decât alţii. Merg pe drum, aşa cum merge oricine, câteodată la fel cum merg toţi, altădată invers, iar uneori tai calea cuiva sau calea mai multor mergăAm învăţat să am răbdarea de a-şi arăta, când va fi vremea să se arate, întregul adevăr. Am învăţat să nu răscolesc trecuturi ori să răvăşesc prezentul, să nu despic firul în patru înainte de a-l căuta de noduri, am învăţat că nodul împiedică firul să-şi aibă capătul acolo unde ar trebui să şi-l aibă, piedică fiindu-i, şi-am mai învăţat, tot despre noduri, că făcute pentru a lega două capete ale aceluiaşi fir, nu fac decât să ducă spre moarte, mai încet, dar sigur, pe cel ce stă legat de un asemenea fir, nodul lăsând capetele firelor să se prelingă unul pe lângă altul, fără măcar a-şi lua rămas bun când nodul se desface. Şi, nu rareori, mă miră cum oamenii caută să facă noduri, având mereu câte un argument pentru a-l şti necesar, cum fac şi tot fac noduri, până ce nu mai au ce înnoda. Dar nu mă miră că atunci, abia, îşi dau seama că sunt bolnavi.
Sunt aşa cum sunt, şi mă ştiu cum sunt, sunt şi aşa cum mă văd alţii că sunt. Sunt un făptuitor de fapte, ca oricine altcineva. Din toate câte au făcut să fiu aşa cum sunt, azi nu mai îmi pun la îndoială pornirile, nu le mai întreb de buna lor cuviinţă faţă de mine, nici de rostul ce-l au, când vin, fiindcă m-am deprins cu obiceiul lor de a veni atunci când trebuie să vină. Câte se înţeleg ori câte nu se înţeleg din felul acesta, rupt de vorbele şi judecăţile altora, uşor îmi este să înţeleg, după cum se văd privirile, după cum se spun vorbele şi după cum se ţes iţele poveştilor închipuite despre mine şi felul în care îmi trece viaţa, ba chiar şi după modul în care se trag clopote ale feluritelor idei, cele prin care sunt luat la mărunţit şi, ceea ce pare la ânceput bun, după ce este trecut cu vederea, este preschimbat într-un alt fel de rău, ceva ce n-are rost să spun, iar ceea ce a fost sau este rău este botezat cu numele de obişnuinţă sau nărav de care, cu mare siguranţă, nu mă pot lăsa. Până la urmă, chiar de nu mi-au fost trăirile uşoare, am înţeles că şi acesta este rolul meu printre oameni, un rol de ţintă al tirurilor încrucişate ale celor care preferă bătutul şeii ca să priceapă şi caii că urmează ei la rând. Mai greu cred că pentru ei este, fiindcă oricât şi-ar pierde timpul, chiar dacă ar bate tobe, mai repede s-ar alege cu praful ce rămâne în urma bătăii lor, decât a mă convinge că mă pot lăsa călărit.
Şi sunt, aşa cum se vor feri oamenii să spună, aşa cum eu ar trebui să nu spun, dacă ţin să nu-mi fie, spusa, tălmăcită şi răstălmăcită, în fel şi chip. Sunt un fel de piatră de încercare. Pot fi piatră de moară, pot fi dig, sau mal, ori piatra peste care trece apa, încercând să o mute din loc. Sunt orice este nevoie să fiu, pentru că doar prin om se înfăptuiesc toate cele care trebuie să se înfăptuiască, doar aşa altcineva poate să se vadă pe sine. Doar ştiindu-se văzut prin fapte, doar ştiindu-se auzit prin vorbe, şi înţeles ştiindu-se prin gesturi, îşi caută, când poate sau când viaţa îl face să caute, pe-ale sale, pe cele bune, dar mai cu seamă, pe cele rele. Şi sunt aşa, totodată, ca cineva, cine nici nu ştie că aşa, prin ceea ce face, pentru el face, ceea ce are de făcut, pentru a-şi primi ceea ce are de primit. Om fiind, ca oricare alt om, prin oameni primesc ceea ce am de primit. Şi primesc, orice ar fi să primesc. Cu luare aminte, spre mâine privesc, ştiind că într-un azi şi într-un ieri va trece. Şi al zilei de mâine va fi omul, oricine ar fi, care, trecând peste praguri, va şti că deloc întâmplător sunt şi eu, şi cu rost ni-i drumul unul către celălat.
Acesta sunt, acum, nu de ieri, de azi. Sunt acelaşi doar prin cumulul a toate cele de ieri şi prin cumulul a toate cele de azi. S-au pierdut unele, s-au câştigat altele. Multe din cele ce le aveam cândva, azi nu le mai am, dar am multe din cele ce ieri îmi lipseau. Aveam de dat atunci, am de dat şi acum, căutam să am atunci, caut să am şi acum. Bogat ori sărac eram atunci, la fel sunt şi acum. Dar cel de ieri nu mai sunt, şi nu mai sunt tocmai pentru ca să pot să fiu cel de azi. Chiar dacă acel cu-mul e mereu acelaşi, el ţine cont doar de mărimi, nicidecum de conţinut. Nerăbdarea de cândva acum e răbdare, aşteptarea momentului favorabil de cândva, acum este grabă. Este acea grabă văzută ca nefirească, firească dovedindu-se după ce clipa îşi arată roadele. Teama de cândva este acum doar timp de căutare a detaliilor, cele care sunt buturuga cea mică de care nimănui nu îi pasă.
Acesta sunt, eu, cel de azi. Nu am oare nimic asemănător cu ceea ce şi voi aveţi? Am vorbit despre drumul meu... al vostru n-are nimic din ceea ce a avut al meu?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: