Pentru mine erau timpuri trecute când vorbeam, privind jocul apei în matca pe care oamenii se chinuiau să i-o facă, despre ceea ce va fi fost să fie, la timpul care nu-şi avea nici pentru mine, dacă era să mă iau după gânduri, un înţeles. Şi cum mie, cel ce dădeam vestea îngerilor ce se vor coborî fără ştire, prin cei ce vor veni, spre a da lumii cristalinul privirilor, mi s-a arătat repede şi mirarea şi râsul din spate, parcă vorbei îi ceream să tacă.
Când s-a vrut a se înţelege, mai toţi s-au oprit la poarta pe care credeau că o vor fi deschis-o înainte de a prinde eu de veste că uşor se merge dar mai uşor se pleacă. Şi oprindu-se acolo, n-au avut cum să vrea să ştie că, ceea ce va fi, fusese, că ceea ce eu spun de două decenii era deja realitatea ce va fi. Omul, de se vrea, stăpân pe toate nu poate să fie, dar de-i este adevăr credinţa, nimic nu-l opreşte să devină ştiutor, făptuitor şi înfăptuitor.
Jucau lumini pe firul apei şi foşnea pădurea, lin. Curcubeie, pe care ochiul n-avea timp să le vadă, se ridicau din picăturile ce se desprindeau când apa lovea pietrele ce-i stătea în cale, şi, sub poala pădurii, unde îngerii stăteau de pază la Poarta Ceţii Albastre, se vorbea despre Cel ce va veni să întorcă în firesc rânduieli stricate de neobrăzaţii care, generaţii şi generaţii, preschimbaseră întregul în petice de minciună pe care le fardaseră cu iz de iubire şi surogat de bunătate. Păzeau îngerii cu străşnicie poarta, pentru că, exact în mijlocul câmpului din faţa porţii, mai toţi făceau târg cu suflete, chiar şi cu sufletele lor, pentru un blestemat de noroc.
Tocmai unde nu se voia veniri, tocmai unde se punea în cumpănă dreptul de a fi asemenea tuturor, era dat să vină. Nu îşi voia venirea acolo unde laptele şi mierea s-ar fi lăsat să curgă în valuri, acolo unde chiar şi muştele ar fi robotit ca nişte albinuţe spre a-şi găsi rost, ci acolo unde rosturile se făcuseră cu dispreţ pentru suflet şi Credinţă. Dinainte vestea o dădeam, căci de atâtea nenumărate clipe trecute îi simţeam venirea. Vremea venirii şi chiar clipa venirii o ştiam atunci când vorbeam, până atunci uitasem, în trecerea prin furtuni, să mai cred că spusele-mi vechi se vor pune în fapte noi.
N-aveam repere şi vorba oamenilor mă fulgera cu neluarea în seamă, ba chiar mirată de pornirea vestirii mele împotriva vestitorului. N-aveam dovezi şi oamenii căutau argumente pentru a-mi arăta că mă agăţ de o zburdalnică adiere de vânt pentru a sta împrejurul lor. Doar eu ştiam ce-mi spuseseră îngerii ce vin înainte de a veni un suflet, spre a-i putea şti care-i vor fi primii paşi pe care tot ei îl vor ajuta să îi facă, primul cuvânt ce îl vor învăţa ei să-l rostească.
Şi trecut-a timp să treacă, vorba spusă să se uite, nimeni să nu-şi amintească cum şi când o să se nască, semnul pus de Cerul pragului înalt deasupra valurilor de păcat făcut din neomeneşti dorinţe de împotrivire la mai departele firesc al vieţii. Împotrivitorilor li se face pe plac atât cât să-şi creadă deplină şi de folos mândria, dar printr-o faptă fără timp şi fără multe vorbe, oglinda li se sparge în ochii ce rămân să privească adevărul de care s-au temut.
Că s-a uitat sau că vorbă în deşert am spus eu, încercam să cred, în trecerea, una după alta a zilelor şi a nopţilor, privind calendarele oamenilor care se făceau tot mai mici. Şi era mare liniştea pe la unii târgoveţi, că dăduseră tot ce aveau de dat şi luaseră în schimb ceea ce îşi voiau şi erau prea mândri, ori prea temători de cei ce le dădeau în avans, să primească daruri îngereşti. Iar eu îmi băteam drumurile şi mai înfruntam câteodată tocmai pe aceea de care aveau târgoveţii teamă, ei ştiindu-mă în nevoi, eu ştiindu-le neobrăzarea şi lăcomia, ei luându-mi, eu dându-le.
Era doar liniştea de dinainte de urmare. Nu se temeau că îmi va fi cuvântul împlinire, pe atunci, decât cei care şi ei făceau cuvântului avânt de a se împlini. Şi se temeau căci ei vorbeau despre moarte iar eu despre viaţă, ei despre pierderi, eu despre câştig. Şi nu era deloc pace de vorbeam despre Adevăr, despre Dreptate, că prea călcătoare de dorinţe după mintea şi priceperea lor era Dreptatea şi mai mult era Adevărul pe care eu nu-l făceam, dar îl căutam.
O piatră-i doar o piatră, zic unii. O piatră e o valoare, spun acei care nu-s trec nepăsători prin lume. O piatră e un tot, spun cei care cunosc... Stateam uneori, în clipe de copilărie şi întrebam pietrele de una, de alta. Le luam din apă şi le ţineam strâns în palme, ferite de privirile altora. Ei spuneau ca sunt un copil, eu ascultam poveştile şi învăţăturile lor. Pietrele albe îmi vorbeau despre lumi, cele pestriţe despre oameni, iar despre pământ îmi vorbeau pietrele pământii. Şi pietrele negre îmi povesteau despre nişte chipuri cu formă diformă, care-şi petreceau viaţa găsind oamenilor nod în papură. Rar de tot, când apa scădea după ce fusese mare, găseam pietrele care luceau la soare şi noaptea făceau lumină în jurul lor şi-mi vorbeau de întâmplări ce vor veni.
Adormeam întrebându-mă de ce ele vorbesc despre ceea ce va fi ca dar pentru ele şi fusese. În vis primeam răspunsul. Mi-l aducea un înger. Eu l-am numit Moarte şi el, când îi ziceam aşa, mă mângâia şi mă întreba de ce eu l-am numit cu numele celui de care se sperie toţi... Atunci nu-i răspundeam, dar îmi era drag. Şi-mi vorbea de oameni, de mulţi oameni. El îi ştia pe toţi, îi ştia şi pe cei care încă nu erau.
23.09.12
-continuare în Dinainte vestire [2]-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu