joi, 27 septembrie 2012

De de-atunci, din timpuri... [3]

A gândi, de multe ori se-mpotriveşte lui a trăi. A vrea nu-mi e totuna cu a dori; gândesc deci vreau, simt şi asta înseamnă că doresc. Doresc fiindu-mi dor, şi nu vreau ceea ce îmi doresc. Potrivnice idei şi de neînţeles pentru alţii. Nu ştiu dacă e normal sau nu, ştiu însă mecanismul maşinăriilor care se autodistrug, nesimţind că o parte, mică, neînsemnată chiar, nu mai ţine ritmul cu restul încă neatinse de nefuncţionalitate. Ori, mă întreb pe mine, să renunţ la tot ce nu mă face maşinărie?
Alte întrebări, dar oare sunt altele sau continuare firească iar un răspuns găsit la prima dă răspunsuri şi pentru celelalte?
De ce dorul rămâne dor ani şi ani, împotriva unei realităţi chiar, împotriva gândului şi împotriva faptelor şi de ce dorul face şi desface drumurile şi toate se fac spre a dărui omului bucuria care nici nu ştia că o caută dar e îzbăvitoare, izbânditoare şi împlinitoare? De unde forţa de a lăsa la o parte orice, de a-şi lăsa eu-l gânditor, de a-şi lăsa eu-l înţelegător şi a merge fără oprire spre ceea ce nicicum, nicicui nu-i poate spune cu înţeles, căci înţelesul doar lui i se şopteşte.
Dacă omul îşi duce dorul peste ani şi ani, sufletul nu-şi duce dorul peste vieţi şi vieţi?
Fulgerul ajunge mai repede pe Pământ, pentru a lumina drumul trăznetului. Dar şi omului să-i arate, pe faţă, unde va ajunge să lovească trăznetul. Fulgerul pleacă din nori, trăznetul tot de acolo... Dorul ce-l simt fulgeră prin cuvintele ce se vor rostite, ca să dea de ştire faptele... Firea omului se gândeşte că trăznetul face rău: omoară, aprinde focul... E răul ce-l vede omul, căci trăznetul face ceea ce trebuie să facă... Moartea se întâmplă fără aşteptare, focul arde ceea ce e de ars... Dar, omule, câte comori n-au ieşit la iveală tocmai pentru că a căzut trăsnetul şi le-a scos la lumină?
M-a fulgerat o pornire... Ce fel de nori pot să dea fulgerele ce abia le ţin să nu pornească, ar trebui eu să îl ştiu. Eu, cel care e nevăzut pentru mulţi, eu cel de care mai nimeni nu ţine cont, eu cel care pot să privesc deasupra norilor, chiar dacă apa ploii îmi şiroieşte pe frunte. Eu, cel care pot să ţin pământul în palme şi pot să mângâi stelele pe frunte. Eu cel care nu poate şi nici încarcerat, şi nici omorât, fiindcă mâna de om nu-l poate atinge, nu-i poate pune cătuşe. Acel eu ce ţine mâna pe sabie când e nevoie să fie necruţător, cel care taie drum prin întuneric înspre lumina dezrobitoare, fără a putea fi oprit până ce tăietura nu doboară orice obstacol...
Spre mine deci, mie trebuie să pun toate întrebările. Să stau să aştept răspunsurile fără să îmi macin gândurile. Răspunsurile lor îmi sunt ştiute. Nici înţelesuri să caut nu mai trebuie, şi ele deja există. Doar adevărul curat, nerăstălmăcit, luat pe de-a-ntregul, este singurul răspuns sigur...
-M-ai dus de-atâtea ori pe deasupra drumurilor şi m-ai trecut peste porţi. Cu tine am fost acolo, cu tine am fost aici. Ţi-am fost potrivnic pornirii de om şi mă-mpotrivesc de vrei să uiţi de tine... Acum mie îmi ceri, singur să merg să găsesc pentru tine răspunsul... Acum, întâia oară, îţi cer să promiţi ceva: Orice răspuns îţi voi aduce, nu-l vei pritoci şi nici pitroci. Te vei lăsa, dincolo de gânduri şi vei face doar ceea ce clipei îi este dat să-ţi lase ca simţire şi pornire? Promiţi că-ţi ridici privirea spre zările depărtate şi te laşi pe tine ţie?
Lovesc eu precum fulgerul, dar pe mine să mă trăznesc e oare posibil? Cuvântul de-l dau, nu-l pot întoarce, pentru totdeauna va fi. Şi va fi ori ghilotină ori podium de-a pururi înălţător. Cuvântul care rămâne neîmplinit e ghilotina care nu iartă. Cuvântul care devine faptă, înalţă. Fapta doar poate fi coborâtoare... Am legământul meu, ştiut de Ceruri, cu Adevărul. Cum să îl rup acum, când pe mine mă pot strivi sau descătuşa?
-Pădure da, pădurea e în jurul tău... Pădurea în care nu e ţipenie de om... Ai fost văzut intrând, mulţi chiar cred că te-au ucis fiarele pădurii. Cei care te-au împins pe cărările pădurii chiar cred că aşa s-a întâmplat. Credeau în binele ce şi-l fac, voindu-se neştiuţi într-ale lor. Potrivnicia ta le dădea fiori, omeneşti nărăviri nu voiau să piardă. Se încredeau în cel ce-l ştiau pentru unii mumă, pentru alţii ciumă... Că te-ai rătăcit la început, nu ţi-a fost spre bine. Fără să întâlneşti fiarele pădurii te-ai fi temut şi tu. Nu te-a ucis ciuma lor, chiar dacă nu te-ai închinat mumii, închinându-te Tatălui. Fiarele pădurii ţi-au ieşit în cale. Acum şi de le vezi, şi de te văd, nu te mai temi, nu se mai reped la tine. Le.ai îmblânzit şi ţi-ai împărţit clipele cu ele... Priveşte în urmă să le vezi. Triste şi bucuroase le vei găsi, şi ele văd marginea pădurii... Nici tristeţea, nici bucuria nu le-o cere să şi-o alunge...
Lasă trecutul acolo unde este. Privirile lor vin din trecut. Şi ei au trecutul lor. Au ucis însă nu totdeauna. Oamenii îi ştiu ca fiind omorâtori. Tu însă, trăind aproape de ei, i-ai văzut, şi m-ai ales poţi să ştii pe cine ucid. Chiar şi ele pot să nu mai ucidă niciodată. Dar ai mai văzut şi ierburile pe care le ştiai ca fiind de leac. Unele dintre ele, când cele mai fioroase fiare le mâncau, erau otravă. Dar nu otrăveau decât pe cele fioroase. Aşa era rostul să lecuiască, tăind răul din rădăcină. Iar despre altele, ce le ştiai lecuitoare, ştii acum că e doar vorbă, că ele nu cruţă pe nimeni. Au flori frumoase, atrăgătoare şi atrag până şi vulturii din înălţimea cerului.
Lasă trecutul acolo unde este, în desişul pădurii pierde-i urma. Acolo să rămână ceea ce a fost... Priveşte lumina ce ţie ţi se arată, nu te întreba de e advărat. Ţi-e văzul bun, vezi!
Vezi, trebuie să vezi... Păşeşte, fără să păşeşti nu vei ieşi în lumină, vei sta în umbră. Nu sta sub copacii cei mari, umbra lor te-mpiedică să priveşti tu însuţi lumina. Ieşi la vederea oamenilor şi, de cum păşeşti şi simţi razele Luminii nu te ascunde de cei ce te pot zări, de cei care vin mai aproape să privească. Ei, cei ce vin aproape, nu vor recunoaşte că au venit aproape, vor spune, întorcându-se în umbră,  că tu te-ai arătat lor. Ei vor vorbi şi se vor vorbi şi între ei. Păşeşte, lasa-te vederii oricui, spune ce-ţi vine să spui, fă ceea ce te îndeamnă pornirea să faci. Tot ceea ce îţi este dat să faci este pentru că este bine. Gândurile sunt bune pentru ceea ce nu trăieşte. Când gândeşti că lemnul pădurii e bun de foc trebuie mai întâi să-l omori şi apoi să-l pui pe foc. De nu aştepţi să moară, nu te încălzeşte. De te laşi stând sub talpa gândului, vei ajunge să spui gândului simţire şi vrerii pornire...
Ai ajuns acolo unde Adevărul e în Lumină. La vederea ta stă totul. De la ceea ce vezi ţi-a pornit drumul şi aici te-a purtat dorul. Stai clipei de veghe şi clipele ultime, cele ce au lăsat agăţate de timp fapte ce atunci trebuiau să fie, le vei retrăi... Până acum nu puteai să ajungi să le vezi. Cu firea ce o aveai, sabia o ridicai. Doar că rămâneai să tot loveşti în nişte umbre, şi nu te-ai mai fi întors alte şi alte vieţi. Pentru tine eşti răspunzător, vieţii tale poţi să-i faci ce vrei, dar nici un drept nu mai ai de viaţa ta e dăruită şi făgăduită. Cuvintele ce-ţi vine să le spui e pecetea făgăduinţei. Nici o minte nu poate scorni cuvintele ce se aud înainte de a  fi spuse.
Omule, te mai întrebi de ce? De ce nu doar tu, de ce vifor în porniri s-a pornit? Te întrebi cum vei pune stavilă primului val? Nu te întrebi mai bine de ce să-l stăvileşti? Poate şi azi îţi sunt încurajate toate aşa cum ţi-au fost încurajate atunci... Lasă-le să împlineacă ceea ce nu au împlinit atunci! E rostul stricat, cândva, de oameni. Acum e dat să fie. Multe sunt asemenea celor ce atunci erau, nu doar pentru tine. Rânduite-s toate pentru a fi prag, pentru vremurile pragurilor.
Ascultă făgăduinţele să nu mai ai întrebări atunci când faptele şi urmările vor încărca totul cu esenţe pe care unii le vor privi cu nesaţ, alţii cu ciudă... Nimic nu s-a schimbat, doar vremurile. Noutatea vă este tipar al făpturii, eternitatea este tiparul în care se aşează sufletele. Lasă-ţi nerăbdarea ca să nu pierzi amănuntele. De unde-ţi vine dorul poţi să vezi acum! De unde-ţi vine puterea nemişcării în faţa uraganelor imediat vei înţelege...
Cuvintele de dor dor mai tare decât orice lovitură primită în luptă. Dor mai tare decât loviturile primite pe la spate. Măsură însă nu au când dorul se ridică la cer odată cu sufletul, plecat din lovitura mişelească. Acum vezi lupta şi cunoşti de unde puterea luptelor următoare. Erau încă vremuri în care stricăciunea nu cuprinsese pe om întru totul şi când dorinţele nu erau gând, când doi era sfânt şi nimeni nu-l obliga să se arate înjumătăţit. Şi tocmai că era întreg, puterea-i era întreită. Şi cum mult timp a trecut, întreitul s-a şi înzecit. Nu mai poţi, omule, să-i opui altă putere, poate doar viaţa ta şi nu numai a ta. Şi chiar şi aşa, ce omori acum dă putere pasului următor. O putere şi mai mare. Te mai întreabă de poţi omorî, tu, ceea ce prin vieţile trecute trecând, viaţă ai dat! Şi te mai întreabă de poţi lăsa pe mâine ceea ce poţi face azi!
Plecării tale s-ar fi opus Cerurile, de te-ar fi obligat să pleci privitorii spre Ceruri. Dar aceia, nu puţinii, ce n-au putut să accepte corola voastră de lumini, erau cu spatele întors către Ceruri. Şi trebuia, rând pe rând, prin lumile şi vremurile în care s-au risipit, ca făcători şi îndrumători spre fapte de grozăvire, vânzare şi pierdere, cineva să îi găsescă, în orice s-ar fi întrupat. Îi vezi câţi sunt, ştii acum de câte ori ai ridicat sabia. Acum îi şi ştii pe fiecare după rang şi nume. Aminteşte-ţi bine... cei pe care acum te ascund nu ţi-s cunoscuţi şi după făptură? Cei doi care leagă chingile, nu i-ai întâlnit, nu ţi-au fost aproape?
Acum ştii de ce au venit timpurile să dea buzna la porţile împlinirii. Primeşte ce ţi s-a dat acum, primeşte-ş ca darul Cerurilor. Şi lasă-te dar a fi! Şi fii, mereu, totdeauna, precum în Ceruri, pe Pământ. Treabă, în timpul din urmă al vremurilor de acum e multă. Şi mai multă în cele ce vor veni. Ţine candela aprinsă, vor trebui aprinse, în curând felinarele. La multe fereste nu se va mai aprinde lumina! Sunt case în care va trebui să mergeţi să o aprindeţi voi...
Mi-e tot mai dor şi doare chiar cuvântul dor. Doar nefirescul ce-l gândeam ştiu acum că e firesc. Doar teama de privire spre zări mi s-a spulberat. Ştiind pot să urc în Ceruri, să merg acasă, să am aici o casă. O casă cu fereste luminate.
Promis-a e promisă, faptă se va face!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: