Eram cândva, în vremuri pe care mintea noastră, deprinsă mai degrabă la a nu îşi mai avea nici măcar puterea ca, în ce se lasă privit, văzut şi simţit, să mai creadă, le pune, la-nceput la-ndoială, le vrea scornite de gândurile a cine ştie ce interese ori dorinţi, aşa cum azi oamenii numesc, iar unii doar mai ştiu să facă vorbire despre aşa ceva, fiindcă nici nu ştiu, nici nu pot, nici nu au încercat să fie aşa, “la bine şi la rău, împreună”. Eram, asemenea dar, cu ceea ce ar însemna şi acum asta, dar şi mult mai mult, ne eram şi scut şi spadă, şi cel susţinător al celuilalt, şi vindecător al rănilor pe care, viaţa, prin cei răi sau prin ceea se întâmpla datorită faptelor acestora, aşa cum este şi acum, la fel sau chiar mai rău, ni le făcea. Mi-erai alinare şi-şi eram vindecare, şi eram, împreună, trecători prin ape şi prin foc, de multe ori neplăcuţi oamenilor, dar aşteptaţi, cu drag şi dor, la Liturghiile din Ceruri, acolo unde uşor ajungeam, ajutaţi de credinţa ce ne-o aveam, nouă înşine, nouă, unul altuia şi nouă cei de dintotdeauna, parte a întregului zămislit din cuvântul care a spus “Să fie!” şi prin el toate au fost şi sunt şi acum neschimbate, deşi de om voite sunt a se schimba.
Lumeştile obiceiuri sunt acum altele, cu totul altele. Şi sunt altele şi înţelesurile, fiindcă sunt numai cele care se vor a fi şi, chiar şi din acestea, cele care sunt pe plac, rareori aceleaşi, de după cum este bunul plac al celui care şi-l caută spre a-l găsi şi a-şi spune că face bine ce face. Şi cam toţi cred că niciodată nicicui rău nu fac, dar se plâng de răul ce le este făcut, rău fiind doar prin faptul că nu este după cum le este vrerea şi nu după cum este urmarea. După obiceiuri care se arată în ultima vreme, chiar şi cel mai sănătasă faptă bună poate fi văzută ca rea, dacă nu este pe plac şi dacă foloase imediate nu aduce, aşa cum răul cel mai rău, cel mai bun bun ajunge să fie, dacă îndesulează pe cel care îşi doreşte îndestularea. Lumeşti obiceiuri şi tot lumeşti înţelesuri ale rosturilor omului, astăzi, pe noi, ne fac să nu înţelegem că nu întâmplarea a făcut să aflăm că suntem ai aceloraşi timpuri şi nici să înţelegem, ceea ce alţii nu înţeleg, din spusele noastre în puţine cuvinte.
Este atât de greu oamenilor să se trezească dintr-o amorţeală care le este, se pare, plăcută. Chiar şi nouă, chiar dacă nu aceeaşi trezire o evităm, ne este greu. Nouă fiindcă suntem ademeniţi de mult trâmbiţa curăţenie şi, la fel de mult trâmbiţata, corectitudine a legilor lor. Dar la fel ca ei şi noi greşim, pentru că ne ascundem de adevăr şi lăsăm pe altădată ceea ce pentru acum ne este dat. Cu vinovăţia aceasta, până nu ne vom învrednici la fapte, rămânem, şi, în acest scurt timp ce ne-a rămas a fi aproape de ei, în vinovăţie aproape, ca să luăm aminte cum neputinţa îi face robi rătăcirilor şi căutărilor în a afla ceea ce le este, în urmare, a li se întâmpla, ori a trăi, crezându-se a avea puteri în a schimba ceva sau chiar tot, convinşi că, prin ei sau cu ajutorul altora, se poate să fie adevărat ceea ce ei îşi vor şi niciodată să nu se întâmple ceea ce nu-şi vor. Şi cu această a lor credinţă, cu fapte pe măsura ei, se lasă decăzuţi în amorţeală. Ca să ne pierdem de obiceiul lor ne este dat să mai treacă timpul... Şi asta chiar dacă ştim ca legea lor e făcută tocmai pentru a-i lăsa, pe cei ce ţin de ea, în acea amorţeală pierzătoare.
Nu vrem, oare, să ne mai aducem, deloc, aminte, de zilele cele dintâi, în cele care vedeam poveştile pe care oamenii, pierduţi în viaţa de zi cu zi, nu mai aveau ochi să le vadă, şi nici de cele care apoi au urmat, când nu aveam cum să ştim că lumea, pe care o văd oamenii, e o lume doar cu oameni şi cu ceea ce ei fac, în care ei cred că totul e lucrătură de om, uitând să vadă că florile înfloresc oriunde ar creşte? De ce n-am vrea să ne amintim povestea pe care, în formele în care se lasă şi altora ştiută, o mai ştiu şi alţii, puţinii, care mai sunt, pe aici acum veniţi, şi care, cu toate detaliile şi amănuntele, trăieşte în noi şi îşi aşteaptă continuarea promisă? Dacă tot credem că nimic nu e întâmplător, de ce nu luăm bine aminte la întâmplările de acum şi trecem pe lângă ele, ca şi cum trecem pe lângă mărul care cade, întâmplător, dar întîmplare nu se face să cadă înspre cer, ci doar înspre pământ? Oare numai pentru că doar gândim că aşa e să fie, fiindcă e deja ştiut că întocmai trebuie să-i fie, totdeauna, căderea?
Aici şi acum suntem aşa cum suntem, întrebători la ceea ce este celălalt dintre noi, la ceea ce credem despre noi, cei de dinainte şi cei de după... Şi chiar dacă despre muntele ce stătea în calea vederii ochilor nu ne mai întrebăm unde a dispărut, ne mai întrebăm dacă puntea, care s-a întins peste vadul, între malurile pe care ne vedem aşteptând, este un drum încăpător pentru ca la jumătatea ei să ne dăm mâna şi astfel să facem ca ea să nu mai fie punte, nici pod, ci drum spre eternitatea viitorului, care să ne fie, la bine şi la greu, până la capăt. Aici şi într-un acum se va întâmpla şi să piară, pe valurile apei ce mai apoi vom seca-o, ridicând-o la Ceruri, prin trăirile noastre, temerile şi întrebările, nemaiavând ce să ne ţină ascunşi prin tenebrele nerecunoaşterii a ceea ce ne suntem şi ceea ce ne vrem. Aici fiind, ieri ne va pierde pe cei de azi, regăsindu-ne pe Noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu