sâmbătă, 2 august 2014

Umbre, printre lumini

Oricum ar fi fost, oricâte s-ar fi întâmplat, trebuia să fie altfel, fiindcă într-un altfel nu se putea să mai fie. Dincolo de noi, dincolo de puterea noastră de a privi altel decât în sensul curgerii timpului, mai repede ori mai încet, după cum s-au întâmplat cele rele, ori cele bune, în Cerurile pe care vrem să le ştim departe pentru a ne putea simţi singurii ştiutori ai rătăcirilor noastre, s-a plămădit, avându-şi toate motivele să nu se spulbere precum colbul drumurilor pe care oricând le putem bate spre a ne găsi argumente ale lumeştilor nesăbuite fapte, rostul zilelor care azi se pecetluiesc şi se aşează asemenea cărămizilor în ceea ce se construieşte prin noi şi pentru noi, pentru un acum ce este deja prezent, oricât de absent l-am crede noi...
Trebuia, în sensul absolut al infinitului din care ne-am adus şi în care va fi să plecăm, când va fi totul împlinit, dacă nu-l vom lăsa neîmplinit, ori când nemaiputând a-l împlini, ca datorie lăsându-ni-l, să nu se poată să trecem unul pe lângă altul, fără a ne da dreptul de a nemuri, nouă înşine, înainte de toate şi fiecare celuilalt, după cum ne-am ales să trăim aici, unde legea-i aşa cum de la început a fost dată şi neschimbată decât de oamenii care, plini de mândria de a se crede singuri în stare să fie mai presus de toate, au tot încercat şi încearcă, omorându-şi singura şansă de a nu se coborî de unde erau pe când voiau să vină, să o preschimbe într-o fărădelege, cu totul şi întru totul plină de venin şi otravă. Trebuia, aşa ne-am ales şi ni s-a lăsat, ca destin, cu tot dreptul nostru de a ne alege soarta, să fim cumva, pe acelaşi drum, unul înainte mergător iar celălat arătător lumii că nici o prejudecată nu se poate să fie stavilă vieţii, nici o răstălmăcire nu e mai puternică decât rostul pus în fapte de întâmplările niciodată pur şi simplu întâmplătoare.
Indiferenţa la ceea ce ni le vor arăta mulţi dintre cei care ne-ar spune, amândurora, un adevăr şi fiecăruia dintre noi alte adevăruri, ne va fi de mare trebuinţă, ne va fi de mare ajutor şi ne va fi, fără îndoială, motiv de a căuta să ne cunoaştem mai mult decât a ne şti, cu tot marele preţ al aşteptării clipelor în care împreună înseamnă aproape şi de nedespărţit. Şi, chiar dacă nefirescul s-ar vrea firesc şi chiar, o vreme, prin tăcerea noastră, se va încrede în puterea-i de a fi biruitor, într-un alt timp, cel în care nu te va mai îmbucura necunoscutele motivaţii ale unui “acum” acaparator şi înrobitor, când cuvântul îşi va căuta singur faptele prin care să se dovedească a fi una cu adevărul, sau se va domoli în propria-i aşteptare, neavând puterea de a se arăta reper, ştiindu-se asemenea frunzei ce s-a dedat la a crede că poate zbura cât vrea, fără a se teme că va sfârşi în noroiul unei bălţi efemere...
Lângă un adevăr, doar un adevăr poate să stea, o minciună, de orice fel ar fi, mică sau mare de-ar fi, l-ar face să îşi plece capul în jos, ruşinat că n-ar mai putea ajuta viaţa să fie viaţă, ar ajuta moartea să îi ia locul. Şi chiar dacă o mincină s-ar aciui pe lângă un munte de adevăruri, l-ar face să se clatine şi să se cutremure, pentru a se dărâma şi a nu şti nimeni că a existat vreodată. Se cuvine deci, să rămână toate aşa cum au fost şi cum vor fi, motivele să nu fie măsluite cu argumente şi nici strivite între vorbe pline de venin, spuse după cele care s-au făcut auzite fără teama că altfel puteau fi, adevărate cu totul şi cu totul fiind. Şi se cuvine ca faptele, cele ce au fost şi cele ce vor fi, să rămână, spre totdeauna, aşa cum au fost, fiindcă au fost corolarul adevărului de început şi adevărul care l-a dus, prin prezent, către viitor.
Ireversibil, va trece timpul, înainte de a fi trecut şi după ce trecutul va fi luat sfârşit şi va urma viitorul. Această trecere, pentru că n-ai luat până acum aminte la ea, te va învăţa, într-un totdeauna ce va urma în viaţa ta, cum se poate visul să se facă împlinire, când nu-i pui tu, spre a-ţi încorona dorinţa ca singur şi suprem motiv, condiţii, şi cum, dacă nu te poticneşti în idei pe care ţii morţiş să ştii adevărate, faci să fugă în pustii efemeritatea ori, dacă în ele te poticneşti, cum îţi fuge pământul de sub picioare şi vezi dărâmându-se tot ceea ce fusese, înainte de a te poticni, motiv de bucurie şi îmbucurare a tot ce, oricum, ca timp, urmează. Ireversibilă fiind trecerea timpului, şi alegerea ce vei găsi de cuviinţă să o faci, va defini, ireversibil, continuul sau conjuncturalul ce va urma...
Aproape sunt toate motivele şi aproape ne sunt gândurile, împreunate într-o dorinţă de speranţă, care se ştie pe sine adeverită ca semn al adevărului că existăm şi, în această existenţă, ea în sine rod al întâmplării, ne-am lăsat noi înşine pe mâna ei, acceptând că firescul este cu totul firesc, nefiind căutat ori plănuit. Când se vor fi stins luminile privirilor celor mulţi, umbre printre luminile lor vom fi, luminându-ne, fiindu-ne lumină căutătoar spre înaltul senin. Şi-n întunericul acelor priviri căutătoare, uitând că vântul goneşte ploaia, ne vom lăsa ploii de stele să ne spele de toate gândurile ce vreodată ne-au întristat, de toate faptele ce nu le-am mai vrut ştiute ca fiind ale noastre, ca să ne putem reda eterntăţii, căreia îi suntem datori, cu mult peste ceea ce noi gândim ca datorie supremă.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: