sâmbătă, 23 august 2014

Salt peste absurde evidenţe

Ai văzut multe, din cele ce le-ai văzut ai încercat să şi faci multe, câteva din toate acelea, pe care le credeai ca fiind de făcut, le-ai şi făcut, în încercarea ta de a te convinge că întru totul şi cu totul suntem la fel toţi şi că toţi poţi să te laşi învăţată de alţii, de cei care au făptuit ceea ce ţie nu ţi-a fost pornirea să faci, chiar dacă, de multe ori, ţi-ai simţit opreliştea şi ai simţit că ceva, prieteneşte, te împingea spre locul ce-l ştiai ca fiind al tău. Te-ai dus spre vale şi spre deal te-ai dus, cu gândul pierdut în credinţa că poţi să te arăţi mai sus decât eşti şi poţi să stai mult mai jos decât îţi este dat să poţi sta, fără să te clatini. Şi-ai ocolit tot ceea ce găseai în cale ca fiind de ocolit, simţindu-ţi, în mers, nedreptul drum, cel vremelnic schimbat de prea multa-ţi privire înspre un orizont prea mult apropiat, lipsit de depărtări şi lipsit de înălţime, şi care, chiar şi când te lăsai dusă înspre adânc, tot mică îşi avea înălţimea, pe care i-o măsurai simţind că te loveşti de ceva ce era asemenea tavanului care te loveşte în cap când te înalţi prea repede şi prea mult.
Dovezile ţi le-ai aflat, răbufnirile ţi te ştiu, căutările îşi sunt bănuite. În învăţătura în care ai fost ţinută şi, până mai ieri, te-ai lăsat să stai, dorinţa ta de a trăi altceva e numită în fel şi chip, dar bine, nicicum ar fi numită, văzută nu este. Pentru tine evidenţele sunt absurde, doar că, cei cărora absurdul le este pe plac, de lanţurile cu care te-au legat cândva, care slăbite fiind de smuciturile prin care ai vrut să le rupi, zornăie, trag şi te întorc, sperând să nu mai ai gând de plecare, înspre acolo unde toţi acceptă ceea ce li se cere să facă, toţi se coboară pentru ca să facă pe plac celor care se cred hotărâtori a toate, pentru toţi. Te simţi obosită de atâta smucit, dar mai obosită te simţi de la mersul drumurilor pe care te-ai întors, te-ai obosit în încercările de a nu-ţi lăsa gândul, plecat în lumea în care te doreşti, de lumea în care eşti, văzut. Fiincă, dacă s-ar şti, chiar şi gândul ţi-ar fi pedepsit şi arătat ca murdar şi rău-voitor.
Iertările, ţie nu ţi se vor da, împrejuru-ţi nimeni nu ştie să ierte, fiindcă, nimeni nu iubeşte, chiar şi sensul iubirii este denaturat şi dus la simpla idee de îndeplinire a unor datorii ale realităţii conjuncturale. Tu trebuie să înveţi să te ierţi, pentru că n-ai decât calea aceasta, pentru că tu nu poţi perverti iubirea, dându-i formă lumească, în cea care nici măcar simplă dragoste nu e, nici milă nu e, în ceva care lasă loc cerţii şi răzbunării, stăpânirii şi acaparării. Vei face asta, o spun fără să mă tem de ceea ce spun, chiar dacă în cuvinte totul va suna simplu şi sec: “Acum acesta-i adevărul!”. Îţi voi fi şi martor, şi părtaş, dezrobirii tale, şi sprijin deznădejdii gândului că multe, la-nceput, depărtarea de tine o vor căuta-o, că tot la început, mulţi vor voi să fie mai aproape decât se cade, ca să poată să smulgă un fel de lauri preamăritori. Nu ţi se vor da iertările, nu-ţi vor fi iertate faptele, nici vorbele nu ţi se vor lua în seamă, dar tu vei ierta şi vei lăsa ca neauzite multele vorbe spuse pentru a fi secure şi a fi noroi, spuse pentru a zdrobi orice dorinţa de fiinţare firească.
Neînţelegerea, în sensul nevoirii de a se înţelege dorinţa ţi speranţa ta, se va înstăpâni, pentru mult timp, în jurul tău, pe aproape toţi din jurul tău şi-i va face robi, iar ei, învăţaţi cu ideea de stăpân şi de a fi stăpânului plăcuţi, pe cântecele ei vor juca, horă, dar şi, când vei crede că îţi poate fi lumea mai dragă, sârbă îndrăcită cu pas pe loc bine bătut. Şi, cum nici prin asta nu-şi vor vedea sorţi de izbândă, poleieli sclipitoare îşi vor pune, pentru a putea să aibă, în faţa ta, motivul vorbelor care să râdă de altfel înţelerea strălucurii, de către tine, aruncând, ca pe o faptă de neacceptat, în noroi, simplitatea ce ţi-o vei avea-o, făcută adevăr prin dorinţa de a te lăsa de toate matrapazlâcurile ascunderilor sub măşti de conjunctură, sub acoperământ de tradiţie. Vei avea de ales, te vor pune să alegi, când vor putea îţi vor cere să îţi fie alegerea unică, ceea ce vor ei, ceea ce îţi vor ei, ceea ce te vor ei, ştiindu-te prizoniera cuvântului dat, încercând să ţi-l smulgă, pentru a ţi-l face oglindă, pentru a te prinde în cleştele pe care, după ce, astfel, vei purcede a merge acel drum, să poată să îl strângă după cum le va fi voia.
Apleacă-ţi ochii să-mi poţi auzi când îţi şoptesc, într-un fel pe ascuns, cele ce am să ţi le spun, despre multele planuri ce se fac pe seama ta, vorbele pe care eu le-am auzit, de cum am aflat de tine, gândurile care şi acum, dosite, tainice, despre tine, se lasă vorbite. Chezaşul, martorul şi împreună făptuitorul plecării tale, desprinderii tale, din mărginita lume a ta, m-ai ales să fiu, şi nu pot să fiu doar un privitor de rând, care aşteaptă să vadă încotro vei alege să mergi şi încotro vei merge. Nici să se piardă timpul, n-am cum să accept, pentru că nu e o simplă pierdere, cel pierdut ar fi timp din timpul tău, din timpul meu şi din acel câtva, care va fi al nostru. Tocmai de acesta, spre a nu se împuţina, grijă trebuie să am, cât tu cu alte griji te vei zbate, fiindcă altfel ne va pune pe jar, ne va face ştiutori ai grabei şi, grăbiţi, chiar şi dintr-un normal şi firesc motiv, mai greu bine, mai puţin bine, cu un altfel de urmări, la liman ajunsă vei fi. Sunt însă privitor şi ascultor în toate părţile şi văd şi aud, aşa cum am să te văd, şi am să te aud, izbăvindu-te, ajungând unde-ţi e dat.

Un comentariu:

Anonim spunea...

un om minunat intr-o lume ....

Cititori frecvenţi:

Google Followers: