De demult, din Ceruri [3]

-continuare din De demult, din Ceruri [2]-

În toată această vreme Dio o căuta cu disperare pe Lira. Deznădejdea îi cuprinsese inima. Parcă nimic nu îşi mai avea rost în viaţa lui. Toată bucuria care îi umplusese, cât era ea lângă el, se stinsese, aşa cum lumina se stinge când apune soarele. Chiar şi casa devenise pustie ca un crâng fără păsări. Ceva din fiinţa lui dispăruse fără veste şi îşi simţea sufletul golit de toată puterea.

- Ar putea vorbi cu Cerul! spuneau două stele, dintre ultimile ieşite din mâna lui. Numai el l-ar putea ajuta.

Dio, care, la auzul vorbelor lor, simţise aprinzându-se un licăr de speranţă în inima lui, şi-a ridicat ochii spre ele. Le-a înţeles pe deplin spusele şi, fără să stea pe gânduri, a plecat spre Marele Altar al Cerurilor şi nu s-a oprit decât în faţa lui. Marele Preot l-a privit cu bunătate şi înţelegere şi i-a spus, aproape în şoaptă:

- Ţi-am ieşit în întâmpinare pentru că ştiu ce vânt năpraznic te-a adus până aici la mine! Îmi pare rău, dar Lira a căzut în Groapa Neagră.

- Doamne, Dumnezeule Mare! A căzut... Am pierdut-o pentru totdeauna!…

- Dio, Lira nu a murit, ci doar a ajuns pe Pământ.

- Pe Pământ? Acolo unde se nasc oameni pentru ca sufletele să înveţe Legea?

- Da, Dio. Groapa Neagră nu este decât o Poartă prin care trebuie să treacă aceia care vor să crească. Fiecare naştere este doar încă o treaptă pe care cel născut urcă înspre Lumină.

- Şi ea, Lira, a uitat totul, asemenea tuturor muritorilor pământeni?

- Nu, Dio, nu! Lira nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pântecele mamei pământene. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani… S-ar putea ca până nu vei merge şi tu acolo să nu-şi găsească singură, fără a avea repere, drumul către aici!

- Învaţă-mă cum să ajung pe Pământ! Trebuie să o găsesc pe Lira, oricare ar fi preţul! Şi am să-l plătesc, oricum ar fi să trebuiască să o fac!

- Îmi ceri un lucru prea greu… Ca să poţi ajunge şi tu pe Pământ va trebui va trebui să înveţi să alegi între realităţi şi iluzii; să înveţi să te naşti şi să mori şi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii. De nu vei învăţa asta n-ai să ajungi niciunde, pentru că vei rămâne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora ce s-au crezut atoateştiutori. Dar, trebuie să accepţi ceva cumplit: uitarea. Va trebui, dacă pleci de aici, să uiţi tot: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Lira. Pentru că te vei naşte din dorinţă, vei uita Împărăţia Cerurilor şi va trebui să-ţi reaminteşti, singur, fără alt ajutor, că eşti parte din ea şi că aici vrei să revii. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Eşti sigur că vrei să faci asta când vezi cât trudesc oamenii, câte vieţi îşi irosesc până reuşeşc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Dio? Ai putea să uiţi că stelele pe care le vei privi sunt trecute prin sufletul tău şi făcute după cum el ţi-a fost îndrumat mâna?

- Da, pot şi asta vreau! Fără Lira viaţa nu-şi mai are rostul. Şi pe ea am cioplit-o din Lumina sufletului meu, în ea este şi sufletul meu. Dorul meu de ceva ce doar Dumnezeu poate spune ce înseamnă, ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi mi-a adus-o în viaţă! Ajută-mă! Ajută-mă, născându-mă pe Pământ, să ajung la ea!

- Fie, Dio! Există o cale, ti-am spus. Dar la naştere vei uita totul… Vei primi o sămânţă de trup pe care tu va trebui să o creşti după legile vieţii pământene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur totul, chiar şi cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… trebuie să plăteşti preţul… - Preţul? Orice, cere-mi orice, sunt gata!

- Dio, preţul e unul singur. Trebuie să dai înapoi Cerului harul tău de a ciopli ca nimeni altul!

- Cel dintâi Dar... Darul destinului... Privirea lui Dio s-a adâncit în abis dar n-a stat pe gânduri:

- Dacă acesta este preţul, mă învoiesc. Plătesc acum!

Cerul a întins mâna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină l-a cuprins pe Dio, rotindu-se în jurul lui, luând cu ea darul de preţ. Apoi Dio a simţit că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul.

* * *

Au trecut ani şi ani... Pruncul născut din propria-i dorinţă creştea. Glasul îi era mângâietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii când priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfîrşită. Şi a crescut şi a devenit flăcău.

Câteodată, seara târziu, flăcăul devenea tăcut ca stâncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfâşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O mare aşteptare şi o mare neîmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mângâia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Era, aşa cum spuneau oamenii, un motiv să fie fericit... Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.

Ţinutul pământean în care se născuse Dio era ţinutul în care trăiau Cerbii Înstelaţi, ţinut în care putea să vadă dansând spiriduşi şi zâne când zorii se năşteau. Se spunea că Cerbii păzeau o Împărăţie tainică în care nu putea intra oricine, căci acolo, aşa cum povesteau bătrânii, se afla Marea Poartă care ducea la Nemurire. Pe cerbi însă nu i-a văzut nimeni. Se spunea în poveşti despre timpurile de cândva, în vremuri aproape uitate, când sufletele oamenilor erau asemenea boabelor de rouă, Cerbii se arătau nemuritorilor. Cei care i-au văzut au povestit că frumuseţea lor întrecea închipuirea! Şi mai povesteau că doar o singură privire a Cerbilor îi făceau pe oameni să înţeleagă sensul vieţii, puteau opri roata Timpului şi puteau să dezvăluie taina Adevărului.

O întâmplare ce nu-şi avea motiv, simplă dar ciudată, într-o zi l-au purtat pe băiat prin locurile pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe când făcea de strajă dorului său, un urs a furat o mioară. Flăcăul s-a luat după urs şi a alergat după el până la răsăritul soarelui. Când s-a arătat soarele, ursul a lăsat mioara nevătămată, privindu-l pe băiat rugător, de parcă îi cerea ajutor. Oprindu-se faţă în faţă cu ursul, a putut să vadă că totul în jurul său era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culorile ciudate, aproape fumurii. Ursul a plecat încet iar Dio l-a urmat până la o peşteră, unde, pe un pat de ierburi uscate, zăcea un bărbat cu barba căruntă, şi care gemea încetişor.

Băiatul s-a aşezat în genunchi lângă patul său şi a început să-şi pună mâinile pe bătrân, asa cum învăţase de la bătrâni, pentru a alunga boala din trupul bătrînului. Tot de la bătrâni învăţase leacul ierburilor şi, din săculeţul cu ierburi de leac ce-l purta la brâu, a scos ierburi din care a făcut o fiertură aromată din care i-a dădu să bea. După ore bune în care l-a vegheat, l-a văzut pe bătrîn deschizând ochii: trecuse primejdia focului. Văzându-l, i-a spus cu glas şoptit:

- Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Te întreb pentru că aici, la mine, rar de tot urcă cineva!

- Nu-s de departe. Sunt de jos, din Vale. Nici eu n-aş fi ajuns în aceste locuri, de care nu ştiam, dacă nu mă aducea ursul care a furat o mioară.

- Ursul a mai furat mioare şi de la alţii. Dar puţini au alergat atâta drum după el. Pe tine însă altceva te-a mânat de la spate. Doar aşa ai ajuns să urci până la Stânca Dorului, pe care puţini au atins-o! Aici stau eu şi cioplesc. Eu sunt cioplitor de icoane.

- Un cioplitor de icoane în pustietatea muntelui?!

- Da, de ce te miri aşa de tare? Aici ţinutul acesta pot să văd şi îngerii şi sfinţii, aşa cum arată ei în viaţa veşnică din Ceruri. N-ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul?

- Nu… a răspuns Dio, dar în acelaşi timp o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină ca să o ştie pe de-a-ntregul.

Bătrînul s-a ridicat de pe pat şi a pus mâna pe o bardă mică şi curbată. Dio i-a adus un trunchi de copac pe care bătrânul, ca într-o mângâiere, l-a prins între palmele ce erau croite parcă pe forma lemnului. Apoi, mângâind cu barda lemnul, cioplindu-l uşor, cu mâinile lui ce păreau ca vrăjite, încetul cu încetul, şi-a desăvârşit lucrarea.

- Vrei să faci şi tu asta? Hai, încearcă!

Nu putea să spună dacă voia sau nu voia, dar îşi simţea palmele transpirate de emoţie, într-un mod ciudat! Simtea, tot ciudat, în el, că poate şi el ciopli o icoană, avea credinţa că ceea ce va ieşi din mâna lui va fi asemenea cu cele cioplite de bătrân. Şi s-a apucat să lucreze. Dar în clipa în care a început să lucreze, i s-a părut că îşi aducea aminte… Îşi aducea aminte dar se întreba de ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plângea în suflet. Mâinile i-au luat-o înainte şi ciopleau cu mare dibăcie, cu măiestrie, de parcă, dintotdeauna, numai asta făcuseră.

Cioplitorul de icoane îl privea uluit. Icoana cioplită, chipul dăltuit de băiat părea coborât din ceruri, şi era aşa de luminos, părea făcut din Lumină.

- Am făcut multe icoane. Dar icoana ce a ieşti din mâinile tale întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbilor!

- Palatul Cerbilor Înstelaţi? I-ai văzut pe Cerbi?

- Eu le cioplesc icoanele cu care îşi împodobesc Palatul.

- Deci Cerbii încă există?...

- Cum să nu existe? Doar ei sunt sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi pe Marele Cerb îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Când îl vei întâlni îi poţi, de vrei, dărui icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă.

„O să pot să vadă chiar pe Marele Cerb... Îi voi putea vorbi! Îl voi putea ruga orice!... ” gândea, adâncit în dorul neştiut...

Dar ce să-i ceară? Îi va fi de folos în alinarea dorului ceea ce îi poate da Marele Cerb?

„Cere-i Paloşul de Lumină al Străbunilor!” îşi auzi Glasul Inimii. „Paloşul Învingătorilor… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”

-continuare în De demult, din Ceruri [4]-