În forme de lumini, să vezi...

O temere mai ai şi doar ea te mai împiedică să ai ceea ce trebuie să ai, să trăieşti ceea ce trebuie să trăieşti, să fii ceea ce trebuie să fii. Cauţi un drum acum spre mai înalt, pentru a putea să urci spre înălţimi ca să vezi mai bine, că să înţelegi mai bine, ca să ştii mai bine ceea ce cunoşti. Picătură cu picătură se adună şi adunate sunt deja în pârâu, dar încă nu vezi că el curge, şi se tot adună, şi se va face curând râu şi mai mult decât râu. Tu crezi că nici măcar nu se va opri ci că se va creşte şi nimc nu-i va mai sta în cale. Doar că aşa cum apei ce curge i se spune că poate fi oprită de mal făcut de om, sau de pământul, care mişcându-se pleacă spre vale, aşa şi ţie temerea îţi spune despre ceea ce ştii că îţi stă în cale şi, ca să te convingi pe tine că nu-şi are nici temei, nici adevăr, cauţi să trăieşti totul, să vezi totul, să auzi totul, să simţi totul, cauţi, în sensul acestei lumi, ceea ce deja ştii că există în sensul întreg al lumilor.

Din acelaşi loc, pe acelaşi drum, am venit amândoi. Înţelesurile care-s la fel, care n-au decât diferenţe de timp între ele, abia acum le-am putut eu înţelege, dar şi mie, ca să fie înţelese, mi-au trebuit multe vorbe să facă drum dus şi întors între noi. Acel timp care ne mai desparte este tocmai timpul dintre înţelesuri. În zi de început mi-au pus piciorul în prag, ieşind în calea mea dintre toate înţelesurile pe care le am din alte fapte şi din alte trăiri. Şi-atât de hotărâte s-au arătat, că eu m-am simţit un mare nehotărât în faţa lor. Chiar dacă se arătaseră de atâtea ori în marginea orizontului privirilor, chiar dacă faptelor împreună le-a dat contur şi formă, n-aş fi spus că-mi pot băga mâna în foc pentru puterea-i de a nu o lua la goană în faţa argumentelor. Nicidecum nu mă făcea ceva să cred că îmi va arăta şi mai mult decât atât, că va da înţeles diferenţei care, între noi, nu se arată.

Singuri ţi se-agaţă paşii de temerea ta şi te face să te aşezi, răbdătoare, în genunchi, în faţa unei realităţi care îţi mărgineşte idealurile şi te împinge pe drum plin de fundături şi desfundat, înspre ghioluri cu apă murdărită de atâtea alte amăgitoare căutări. În forme de lumini, să vezi adevărul ţi se dă, şi atunci mi-este şi mie dat să ştiu că temerea-ţi face pas în urmă, voind să se ascundă spre a nu fi alungată. Atunci se simt iarăşi vorbele libere şi bat drum ştiut, dinspre tine înspre mine, ca să se poată întregi, şi întorcându-se înspre aşteptările tale, creionează pasul cel mare ce va strivi o realitate care acum se mândreşte cu ea însăşi, se încrede în ea, şi se crede de neînvins.

Triadelor care suntem, triada ni-i destin şi ea încă ne aşteaptă pe noi. Eu am venit, tu ai venit, noi încă nu am venit. Acesta este un alt răspuns ce mi s-a arătat pe vârful primei raze de soare. Se tot auzea rostită întrebarea şi răspuns nu-i ştiam. Când iarăşi temerea ta se va cutremura, prima rază de lună ce ţi se va oglindi în privire, îţi va arăta, în forme de lumini, să vezi mai mult decât răspunsul... tu ai să vezi continuarea. Puţin altfel, e adevărat, faţă de cele ce acum le-ai vrea susţine, dar vei fi tu cea care vei împrumuta argumentele lui ca să se împlinească totul, chiar dacă eu gând de-mpotrivire aş putea să am.

Ceea ce este acum realitate, îţi mai trecea, din când în când, prin gând, că este un amestec de aşteptare şi trădare îmbrobodită de liniştea calculată până la forma pasului şi lungimea cuvântului. Şi chiar că poate stă mână în mână cu temerea ta, te mai gândeai, dar firea-ţi căutătoare, lăsându-se ştiută, era împinsă şi câteodată chiar urnită, spre a bate drumuri pe câmpuri pustii sau prin pădurile munţilor prăpăstioşi. Dar învăţând să zbori pe deasupra a tot ceea ce se credea că poate să te ţină mai mult plecată, s-a văzut că faci de două ori mai repede, pe amândouă, decât făceai una dintre ele, cândva. Aşa a ajuns trădarea să numească, întru răzbunare, cunoaşterea, duşman şi înălţarea în Lumină, coborâre în întuneric. Atunci simţeam şi eu vinovăţia care şi asupra mea se arunca, la un loc, însă de-a valma, cu a ta.