luni, 17 decembrie 2012

Scrisoare la lumina lumânării [1]

Dacă ceva mai rămăsese necunoscut, zi una după alta s-a arătat, spre ştiinţa şi cunoaşterea ta, spre înţelesul şi cunoaşterea mea. Poveste era altădată, acum un tot al existenţei se arată. Fără paşii noştri, fără nebunia altora, n-ar fi fost precum zăpada aşternută, ce poate fi văzută, ci doar ninsoare care se poate sau nu se poate să prefacă negrul pământului din bezna nopţii, în albul pur caree chiar şi umbrele din lumina lunii le arată la faţă.
S-a văzut de atâtea ori cât de greu suntem de urnit în a ne depărta unul de celălalt, că nimic nu ne poate rupe unul de celălalt, şi s-a văzut că orice adiere de vânt, chiar dacă nu la fel, pe amândoi, în acelaşi fel, ne mişcă.
Aidoma copacilor, s-a crezut că suntem uniţi prin coroane şi de aceea ştim la fel, vedem la fel, înţelegem la fel ceea ce cunoaştem într-un mod diferit, tu având rădăcinile tale, eu având rădăcinile mele. Şi aşa fiindu-le unora înţeles, vânturi s-au apucat să sufle, şi înspre mine să arunce picături de apă şi ace de gheaţă iar înspre tine nisip fierbinte ca, mai mult de a ne lua vederea, să ne şi întoarcă privirile în alte părţi, acolo unde se aşezaseră ei, suflătorii neobosiţi de frig din propriile trăiri ori de foc din vâlvătaiele aprinse în vreascuri şi uscături de aduceri aminte.
Foşnetul frunzelor l-au vrut ascultat, crezând, iarăşi, că frunză cu frunză şopteşte despre ceea ce vede în faţa ei şi aşa, fiecărei coroane îi este dată ştiinţa celor văzute de mine şi a celor văzute de tine. Ne-au tăiat frunzele ca şi cum ne-ar fi tăiar aripile, ne-au scuturat să vadă frunzele căzând, încrezători că, toamnă fiind, frunzele noastre mor, se scutură, şi le pot călca trecătorii ori cei care aşteaptau căderea oricărei frunze, cu picioarele curate ori pline de noroi. De-atâta aşteptare s-au apucat să ne caute tulpinele ascunse în frunzişul care este, până la pământ, coborâtor.
Şi-au crezut, şi cred, că stăm atât de aproape pentru că atunci când toţi stau adăpostiţi de vânt ori de ploi, tulpinile ni se-mpreună ori se-mbrăţişează spre a nu se rupe. În căutarea lor, ne-au rupt crengi, crezând că sunt lăstari, spre a ne dezgoli cât mai mult şi a putea pătrunde securea cât mai uşor la tulpini, de se vor gândi, ei sau alţii, să ni le taie... Încearcă şi acum, dar s-au cam săturat să nu înţeleagă de-i lăstăriş în jurul tulpinilor sau de-s crengile ce se apleacă până la pământ. Desişul lor, prea mare pentru ei, ori că văd crengi coborâtoare, ori lăstari urcători, îi lasă fără înţeles şi, de multe ori, fără pornirea de a mai căuta tulpinile.
Oricui nu vede, chiar şi celor ce văd, dar n-au ajuns să vadă totul, le era greu să creadă că suntem două tulpini unite prin rădăcină. E ceva ce nu se prea mai întâlneşte pentru că în lumea aceasta chiar şi copacii sunt egoişti şi dacă dintr-o rădăcină pleacă două tulpini, una pe alta vrea să se omoare, până ce una răzbeşte a urca mai sus şi a birui. Şi nici oamenii nu mai sunt ţiitori de aceleaşi rădăcini, în lumea a ceea ce se arată privirii şi se lasă atingerii, fraţi aşa cum se numesc, unii pe alţii încearcă să se lase în urmă, nicidecum să se ridice împreună.
Nici chiar nouă, după ce ne-am aflat unirea printr-o rădăcină, nu ne-a fost pe deplin înţeles şi încă acceptată această prea puţină coborâre a Cerurilor pe Pământ. Poate chiar această puţinătate să ne facă temători de înţeles şi căutători de alte drumuri ori cărări în lumea dezvelită de apă, de foc şi de pământul din care ne-am ridicat ca fiinţe şi ni s-a dat putinţa de a arăta că nu rădăcina din pământ trebuie să fie împreunătoare, ci împreunarea care arată şi dă înţeles rădăcinii unice pe care în Ceruri o avem?
Suntem copaci ce şi-au regăsit rădăcina când, după furtună, s-au privit a se şti câte crengi le sunt rupte şi cum se pot arăta soarelui. Şi-atunci s-au coborât sevele în tulpină, căutând să-şi afle izvorul din care vin spre a putea urca iarăşi în vârful ce scrutează zările, spre a-l urca sus şi tot mai sus. Suntem două tulpini ce prin rădăcină, unindu-se, pot fi, prin tine, de dimineaţă până înspre seară motiv de cutezanţă şi, prin mine, de seara până în următoarea dimineaţă, motiv de înălţare şi mers al drumului spre marile înălţimi, fără frica de geruri, de viscole, de furtuni sau de fulgerele ce pot arde, de nu-s dorite ca luminătoare de drum.
Acum înfurtunările altora, contra noastră, au dat, ţie spre ştiinţă, mie spre înţeles, întregul înalt din care eu cobor spre întregul ce nu se ridică singur, dar nimic nu-l poate mişca pe valuri şi-ntre care întreite legături sunt făcute, ca să facă un alt întreg care de oriunde ar fi privit, de jos sau de sus, din trecut ori viitor, de departe ori de aproape, la fel este văzut şi orice parte de netăgăduit, la fel.
În flacără pâlpâitoare de lumânare, picăturile de ceară iau forme cu înţeles. Se citesc şi pot să scriu ceea ce ele-mi arată. De-acum rămâne sensul lor ţie, spre înţelegere, nouă spre făptuire şi vremurilor care încep ca adevăr prin împreunarea trăirilor înrădăcinându-ne unul în celălalt.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: