Când au fost puşi pe fugă de ciumă, păzitorii ocnei, au lăsat înăuntru pe toţi cei care erau acolo.Şi dintre cei de acolo, de jos, au murit toţi, în afară de unul. Şi de-acolo striga că trăieşte, să fie ajutat, să fie scos. Oamenii, auzind strigăte, au venit şi au vorbit cu el, iar el le-a spus că e de picioare legat şi nu poate de acolo să iasă. Şi-i coborau mâncare şi apă şi-i povesteau de cum e zi şi cum e noapte, şi cum e vreme bună sau vreme rea. Şi-i spuneau cum trăiesc oamenii, şi-i spuneau cum e lumea. El vorbea cu ei şi îi ruga să coboare unul dintre ei şi să-l dezlege, să urce şi el, să poată să se întoarcă în lume, să-şi muncească pământul, să-şi vadă copiii, să aibă grijă de ei, să fie om în lume, om în rândul lumii.
Din lipsă de curaj, ori făcând treburile lor, ori îngrijind de cei ce erau să moară dintr-ai lor, îi tot spuneau cuvinte de îmbărbătare şi-i spuneau că vor veni, hotărâţi sunt oamenii, să-l scoată, la data hotărâtă de ei. Şi continuau să vina să-i mai vorbească din când în când, spunându-i că se tem să nu-l obosească şi nu-l mai strigă aşa de mult. Îi coborau mâncare, apă, dar nu-l întreba nimeni de cele ce-i mai sunt de trebuinţă sau de nevoie, socotind ei ceea ce i-ar trebui. El nu cerea nimic, pentru tot ce-i dădeau le mulţumea. Îi povesteau despre trăirile lor, umblările lor, vorbele lor despre el. Dar nimeni nu se încu-meta să coboare şi nu din neputinţă lumească, ci pentru că se aşteptau unii pe alţii, că erau cu frică de boala care mai secera încă vieţi de copii şi oameni mari, printre ei. Şi nu se coborau, uitând parcă de el, ca cel care de boală, fără ajutor şi înlănţuit, scăpase.
El le răspundea când îl strigau, îi asculta, şi-i tot ruga să vină lanţurile să taie. Ei îi spuneau să mai reziste că ei vor veni, că acum toţi pregătiţi sunt să facă cele trebuitoare de sărbători, dar că nu-l vor uita.
Într-o dimineaţă au venit, l-au strigat şi nu le-a mai răspuns cu vorba, doar cu gemete. Atunci s-au vorbit ei că nu e creştineşte să îl lase să moară fără lumânare, ca măcar cineva cu o lumânare să coboare. Şi chiar de nu veniseră sărbătorile, a coborât unul şi l-a găsit înfrigurat, plin de rănile date de ferecătura lanţurilor şi de încercarea lui de a se elibera, răni din care sângele se scurgea. A urcat şi a povestit.
Au venit atunci în grabă cu cele ce trebuiau, l-au deslănţuit şi l-au ridicat la lumină. Ochii însă nu-i mai putea deschide să vadă, că lumina îl ardea, aerul mult şi curat îl făcea să respire puţin. De mers n-avea cum să meargă, nici nu putea pune piciorul pe pământ de durerea ce o avea în răni şi de curgerea sângelui ce se pornea. L-au dus în casă de om şi i-au adus de toate, stăteau cu rândul de-l păzeau.
El însă se stingea, nemaiavând puterea de a şti că e liber, nu mai ştia nici glasul omului şoptit. Dar la glas de copil lacrimile îi şiroiau şi dar aşa oamenii ştiau că încă e printre ei, e cu ei. Şi a mai trăit trei zile şi trei nopţi şi a murit.
După ce a murit, oamenii l-au plâns îngropându-l şi apoi au plâns ştiindu-şi păcatul. Despre el vorbeau satele toate, plânsul pe ei îi ucidea, bolnavi de inimă rea. Căci ei nu fuseseră în stare să-l scape de lanţuri pe cel ce scăpase de moarte. I s-a auzit po-veste, dar ei se ruşinau să o spună. Nici copiilor lui nu i-au spus-o, iar când ei au venit să vadă mormântul, ploaie plângătoare peste sat a căzut.
Şi sute de ani au trecut de-atunci, dar în satul acela oamenii încă mor de întristare mare. Având grijă de lumeştile treburi, cu frici lumeşti în sân, au purtat mereu în ei blestemul morţii din neputinţa sufletelor lor a celui ce Dumnezeu îi dăduse zile, trecându-l peste boala ce omorâse pe atâţia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu