duminică, 2 decembrie 2012

De nerodire să înveţi să fugi

De nu mi-ai fi vorbit, eu tot ştiam. De ţi-aş fi spus, mai ieri, despre pământul pe care stăteai că se va clătina, nu mi-ai fi dat crezare. Te-ai mutat pe alt pământ, pe care credeai că poţi zidi casă de piatră, dar pământul acela nu-i bun, este stricat sub coajă, şi mlaştină e dacă sapi ca la un lat de palmă adâncime. Toate astea să ţi le spun îmi venea, când vorbe de crezută izbăvire tu rosteai, fără să-ţi laşi timp de a simţi aerul rece şi proaspăt al dimineţii. Nu teamă să îţi spun aveam, ci am cugetat o clipă, şi nu m-am bucurat să ştiu că, de-ţi voi spune eu, tu nu vei înţelege. Se putea doar să-ţi răstigneşti faptele să nu se întâmple, pentru o zi, două, dar o puteai şi mai tare lua de la capat. Credeai oare că fără să ştii unde e rana, ştiind doar durerea, învelindu-te toată, rana singură paote săşi aline durerea şi se poate vindeca? Abia acum, definitiv şi ultima dată, înveţi să nu-ţi mai cauţi drum altul decât pe cel care, chiar dacă vei simţi că mersul e greu şi dureros, în durerea cea mare să cureţi rana, ca atunci când merge spre vindecare să ştii că vindecată va fi când durerea nu va mai fi deloc.
Se zvonesc multe, cândva ştiai asta, şi aşa ţi s-a zvonit şi acum, că pomul care are roade, toamna târziu, pe lângă el, este mult şi bun roditor, şi roadele lui nu se strică nici dacă gerul le încearcă. Era zvonul pe care l-a dat unul dintre mulţii necunoscători ai rostului pe Pământ. Şi-ai să mai auzi de multe ori zvonurile astea, căci cei necunoscători caută să fie ei cunoscuţi, prin vorbe care încearcă să se prindă. Tocmai de-aceea sunt multe, e ştiut că multe se pierd şi nu prind rădăcini, dar au prins gustul încercărilor, crezând că încercarea moarte nu are. Acum poate deja înţelegi de ce chiar şi pământul nu e aşa de milostiv şi nu lasă orice sământă să încolţească. De s-ar înrădăcina floarea de piatră pe câmpii, pământul s-ar împietri şi n-ar mai fi bun pentru rodirea celor omului de trebuinţă, iar dacă pirul ar împânzi stâncile, munţii s-ar sparge în nisipuri duse de vânt în cele multe îndepărtate zări.
Se aude laudă despre unii pomi şi cei care-i laudă, spun că buni sunt şi sunt şi buni de leac la orice ar fi. Şi spun că şi loc de odihnă şi linişte totdeauna se găseşte, dar de vei îndrăzni să întrebi ce uită să întrebe toţi cei care ascultă lauda, despre cum, şi când, şi cât, acela care laudă-i aduce, s-a odihnit sau de roade a avut parte, vei şti că lauda e făcută ca cel ce ascultă să se încumete să caute şi să încerce. De va fi nereuşită, nevăzut se face cel ce-a lăudat, dar de cumva se va adeveri, repede se va repezi să culeagă numai pentru el rodul şi roadele.
În stele să citeşti n-am să te învăţ, că n-am nici eu atâta învăţătură, nici n-am învăţat să cred măcar că ele ştiu paşii omului din fiecare zi. Nici prin ceruri să colinzi ca să nu te pripeşti, nu ţi-aş spune să te duci, fiindcă nici nu ştiu cum cineva asta ar putea fi învăţat. Nevoie ai să ştii tu când e bine sau când nu e bine să te laşi pe mâna gândului ori să te laşi pe pornirea sufletului. Să înveţi când sufletul şi gândul merg mână în mână sau când gândul se întovărăşeşte cu îndemnul de a crede că a fost furtună nu după semnele ştiute dintotdeauna, ci după ce vezi casa în care ţi-ai găsit adăpost că se şubrezeşte sau nu mai are acoperiş şi zidurile încep să se umfle. Ştiam din prima zi, a înscrisului dintru început, că te vei duce să pui piciorul în apa aburindă şi că-ţi va prinde piciorul în gheţă. Din Ceruri, de demult ştiu, şi-am văzut că şi aici, gheaţa de sub apă ridică un altfel de ceaţă, ca cel neştiutor să fie ispitit, să intre în apa despre care crede că-l va-ncălzi, şi de-acolo să nu poată decât cu greu, de îşi găseşte puterea, să mai iasă.
Încă nu s-au sfârşit încercările tale. Până ce drumurile vei face tu să ni se întâlnească, timp de uitare de tine ai să treci mai întâi, şi lucrare fără plată, iar ca răsplată, vorbe nepotrivite ţi se vor da. Să nu îţi fie clipa aceea de mânie, căci dinadins se va face vorba, ea de mult timp este ştiută că va fi, dar până la urmă rost are, ca de nerodire să înveţi să fugi. Pământul care se-ntrece cu vântul în fugă, oricât ar munci omul şi oricât l-ar aranja, el tot fuge de sub picioare când cu adierea vântului se întâlneşte.
Şi drum vei avea de făcut şi pe vreme bună ai să pleci, dar când semnele nopţii se vor arăta, drumul se va-ngreuna, şi se va face greu, lunecând într-o parte sau în alta, sau tu ajungând la marginea lui, frică-ţi va fi de căderea dincolo de margine. Aşa va fi ca să fie vremea când o să primeşti învăţătura de a mai crede că lunecând orice drum poţi să-l faci, că acolo unde vrei să ajungi, ajungi. Mult e dat omului să creadă că ce vrea face, şi făcându-le, crede că orice poate face, şi timp de cugetare nu-şi mai lasă. Când ajunge să-şi fure din timpul vieţii, i se dă întâmplarea ce-l opreşte şi-l pune pe gânduri, spre învăţătură.
După toate astea trecute, înspre seară pe drum spre mine vei porni şi aproape-n miez de noapte vei ajunge. Sub lumină de candelă nestinsă, vom povesti prin vorbe, şi trăiri, şi fapte, despre începutul ce de cândva, de când încă omul mai privea zorii zilei ca pe un dar, nouă ne era ştiut.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: