vineri, 30 noiembrie 2012

Înainte de plecare, vestitor [7]

Spus-au unii, vorbit-au alţii despre cele ce vin înspre noi, fără a-şi face grijă că suntem în calea lor. Povestitori din margini de lume, sau găsitori de răspunsuri de pe-aici, de pe-aproape, s-au grăbit să dea formă înţelesurilor, dar nu din mare cunoaştere, ci pentru a găsi ei înţelesuri. Sub ploaie de stele sau boltă de lumini, drum fără oprelişti cred unii că va fi, ori alţii mai degrabă timp de groază şi de moarte, foc şi război cu oameni şi maşinării ce nu se lasă uşor de atins. Să povestească îi las, îi las cu poveştile lor în care pun nume zilei şi în care chiar ei nu mai cred pe măsura apropierii vremurilor sau a acelei zile, după cum încă mai au sau nu tăria de a sta în picioare. Dar rămân să spun că e aproape vremea de întâmplare a schimbării lumilor şi vieţilor. Cei care au puterea să trăiască două vieţi laolaltă vor trăi, cei care de judecată se vor teme, nu vor intra în ea şi se vor lăsa prizonieri ai timpului care va muri, iar cei ce se tem de viaţă vor muri ca să vină la înviere atunci când va mai fi să vină.
Cum va fi, ce va fi, nimănui nu-i este dat să ştie. Dar va fi dărâmare a ceea ce s-a ridicat de om nu pentru folosinţă ci pentru fală şi mândrie. Arginţii se vor face iarăşi argint şi nu vor mai merge din mână în mână. Iar pământului i se va întoarce tot ce a fost pământ şi a fost ars cu foc. Ce a fost ars de focul soarelui mai degrabă va rămâne neatins şi va fi adăpost, până ce adăpost nou şi altfel îşi vor face acei care vor trăi şi vor trăi altfel. Gândurile care nu se vor mai contra trăirilor şi vor fi porniri nu impotriviri, vor fi de temelie, iar gândurile care vor fi porniri împotrivitoare trăirilor, nu se vor mai preface decât în nimicul care nici acum, şi nici atunci, nu are folos.
Va fi mare stricare între oameni şi mare stricăciune în oameni. Nu se vor mai privi în ochi şi nu vor mai şti ce să facă, din toate câte se poate, să vadă că dacă omului îi este rău, altora de lângă el să le fie şi mai rău, ca el să poată să spună că ăi este mai bine decât lor. Adică se vor afla, cei mai mulţi, în război, pentru a deveni conducători. Conducători de oameni dar şi conducători ai armatei care se face, din cei ce în nopţile acestea urcă din adâncuri şi intră în pielea unora de aici sau din cei care, de mult, d-au vândut sau au fost vânduţi, în taina nopţilor, celor ce răsplăteau repede pe vânzători. Ei vor face rău şi tot mai rău, dar puţini vor vrea să vadă răul ce-l fac ei. Căci mulţi sunt cei care stau în cumpănă, ademeniţi cu vorbe de învăţătură meşteşugită, fiindu-le dragă vieţuirea minţită şi nu trăirea adevărată.
Şi se apropie clipa, căci clipă va fi pentru fiecare, clipa unei hotărâri pe care o ia atunci, dar deja şi-o făureşte de când s-a născut. Clipă de nimeni ştiută, clipă care poate fi pentru toţi odată sau pentru fiecare. De-aceea a fost este şi va fi nescunoscută. De-aceea nimeni pentru nimeni nu o ştie dar oricine pentru el ar putea să o ştie, de-ar avea curajul şi puterea să coboare în lumea tainică a sa, ori de a fi lăsat să coboare acolo. Mulţi dintre cei ce-ar putea să se ştie cu adevărat, şi ştiindu-se să-şi poarte paşii spre alegerea căreia i se spune mântuire, de cei fricoşi de adevărul ce zace în ei, nu sunt lăsaţi. Sunt mereu atraşi pe vadul mărginirii de om, întru insul care nu mai ţine cont decât de el şi de un neam căruia-i zice de sânge, spre a-i da înălţime mare, de neatins. Cei care şi-au pierdut neamul, sau neamul s-a rătăcit prin lume, sunt acum curăţiţi de otrava acestui gând ce-i ţine în loc, chiar şi în ceasul în care sufletul vrea să plece spre a se linişti de zvâcnetul obositor al vieţii. Adevăratul neam, care nu s-a strâns ca ariciul, nelăsând pe careva să plece, nici măcar în sine spre a se regăsi, nu este niciodată dat să se destrame, nu-i făcut după gândire şi înţelepciune, şi de-aceea e la fel de tare ca pânza de păianjen care doar fiindcă faţă de om e mică se rupe, dar nu se rupe deloc uşor, aşa cum s-ar rupe orice omul ar gândi să facă. Căci nici păianjenul nu gândeşte când îşi prinde marginile, el se îndeamnă către acolo ştiind că deloc întâmplător îi este îndemnul, şi face legături când mai apropiate, când mai depărtate de locul în care se leagă, dar niciodată în spatele sau în faţa unei alte legături. Neamul omenesc aşa ar trebui să fie şi aşa va fi, şi de-ar fi cineva să-l vadă va şti de ce, prin ce, şi cum acela în jurul căruia s-a ţesut, a trecut şi a făcut legăturile care nu-l lasă să se rupă.
Nu-i greu de ştiut cât de repede trece timpul celui ce-şi simte neputinţa şi se agaţă de cel ce nu va mai fi lângă el, nefiindu-i acolo locul. Acela care se agaţă, de frică îi ies întrebările în vorbe şi sunt vorbe despre ce va fi lumea şi cum va fi lumea. Dar mai ales despre faptele lumeşti se vor auzi întrebări care nu e greu să-l arate ca doar unul care a căutat să fie văzut ca ştiutor şi ca înaintea altora mergător, fiindu-i drag să se ştie lăudat şi de binele voit vorbit. Pânzei de păianjen n-ar şti să-i facă nod, şi vrea să fie ca fluturele ce multe flori ştie, dar pe nici una nu o cunoaşte. Nu este nici pe departe cunoscător de rost şi de trăiri, ci glăsuitor de poveşti care le plăsmuieşte în gând şi le pune înainte de a le rosti pe cântar, să fie sigur că pot să tragă în jos, spre el, nu doar dorinţa de înălţare, ci şi înălţarea celui ce firesc, sau nefiresc, o clipă stă să îl asculte.
Nimeni nu va şti când, spun şi tot spun chiar dacă alţii se opun. Bine-ar fi fost dacă omul n-ar fi vrut să ştie, căci acel ce vrea, vrea pentru a se pune la adăpost ori a se pregăti. Nici gospodina când se apucă să facă mâncare pentru cei din casă, nu-i întreabă despre venirea la masă, ci ea o face şi apoi ştie că oricând se poate să vină cei aşteptaţi la masă. Treaba gospodinei doar asta era, altceva nu avea de făcut. Întreba despre timpul de venire doar cea care şi altceva voia să facă, de obicei fără ştiinţa celorlalţi. Cine să creadă că omului i-ar trebui să ştie acea clipă când va fi ca să o aştepte cu bucurie, când mai tot omul, gândindu-se doar că ea va fi, se gândeşte cu teamă că el va muri, numind moartea ca cel mai mare rău care poate să i se întâmple, ştiind că, murind, din cele plăcute aici trupului, nu mai poate să se înfrupte? De n-ar fi vrut omul să ştie ar fi ştiut, dar nu ştie pentru că este şi în Ceruri ştiută firea înşelătoare şi căutătoare de înşelătorii a omului, care şi altă dată a ales să râdă de patima altuia, decât să-i creadă durerea, a ales, chiar ştiind că urmaşii cu sânge vor plăti, să vadă sânge curgând. Şi pe-atunci omul nu se învăţase, într-ale faptelor trăirii leneş şi nu-şi cumpăra prea multe ci se străduia să şi le facă. Acum când strădania-i este mai mică, împotriva firescului ar avea şi mai multă împotrivire.
Cei care ştiu ce va fi sunt mulţi. Şi ştiau mai multe dacă nu-şi dădeau avânt vorbelor spuse, ca să aibă fală şi renume. Dar nu cei care vorbesc despre ce va fi, despre ceea ce trebuie să se facă, amestecând vorbe şi învăţături din cărţi, cu plăsmuirile lor, cei care iau minţile vorbind despre frumuseţea vremurilor după trecerea vremurilor de acum, sunt adevăraţi cunoscători. Aceea sunt cei de mult vetiţi ca prooroci mincinoşi. Peste tot se fac aceştia văzuţi şi peste tot aruncă vorbe care sunt mai veninoase decât muşcătura de năpârcă, fiind ei, sub figura lor blândă, mai fioroşi decât leii înfometaţi. Iar unii dintre ei, ca să aibă mai multe cuvinte, au luat drumul celui decât prin mândrie din Ceruri şi au făgăduit să plătească pentru ce li se dă, şi pentru ceea ce oamenii fără să stea pe gânduri le dă, cu sufletul celor pe care de partea lor îi atrage. Şi, dacă nu vă avântaţi repede să fiţi de ei învăţaţi, şi veţi căuta mai mult să ştiţi, îi veţi afla lăudaţi peste tot. Şi aceia care-i laudă s-au lăsat pierduţi în mâna lor, chiar dacă lauda au facut-o crezând în drumul spre izbăvire al lor şi al altora.
Va fi mare război şi războiul deja se poartă. Despre război şi despre ceea ce va fi se ştie şi a fost lăsat să se ştie. Şi trebuie spus pentru că au fost mulţi care au vorbit cele de alţii spuse. Doar că trebuie ştiut că toate se spun la un loc, dar că nu tot ce se spune prin cuvinte care arată fapte omeneşti, se vor lăsa făcute şi văzute omeneşte. Că pământul care se vede îl ştie toată lumea, nu-ncape îndoială, dar şi pământ pe care oamenii nu-l văd, există. Şi aşa exista ape care se văd şi ape care nu se văd, lumină care se vede şi lumină care nu se vede, şi dă lumină lumina care se vede, aşa cum luminează lumina care nu se vede. Şi războiul, şi lupta va fi să se vadă ori să nu se vadă, şi armatele de va fi să se vadă, se vor vedea, dar de nu va trebui să fie văzute, văzute n-or să fie. Nu se vor vedea sparte mormintele spre a ieşi morţii din ele, dar mormintele, pentru cei care vor căuta, goale pot fi găsite, aşa cum unii se pot trezi cu cei pe care morţi îi ştiu, înviaţi, lângă ei. Ca să se ştie ce va fi, cuvântul trebuie înţeles fără teamă şi nerăstălmăcit. Fiindcă multe cuvinte au fost trecute prin sită şi li s-a dat haină nouă.  Ceea ce va fi, va fi peste toată lumea văzută din Ceruri, dar care nu toată poate fi văzută de toţi cei de pe Pământ. Cei care vor începe să vadă, vor şti pe de-a-ntregul cât de mare şi de grea va fi lupta.
Multe cuvinte sunt vechi şi se arată precum cuţitul cu două tăişuri. Au fost înfricoşătoare şi de aceea au fost mult cernut înţelesul ce-l aveau şi amestecat cu minciună, că cei înfricoşaţi de ele ştiau că pot să-i facă de ruşine pentru faptele lor. Iar dintre toate câte sunt, despre două dintre ele trebuie să spun, pentru cei care încă mai cotrobăie printre neînţelesuri. Trecute prin sită fiind, în vremurile războiului vor trece ele prin sită şi vor separa neghina de grâu şi grâul de neghină.
Să nu se aştepte nimeni ca Lumina să o vadă ca o altfel de lumină, ori ca ceva care curge pe ei şi prin ei, căci Lumina în care toate or sp se vadă este Adevărul care nu va fi în nici un fel altfel, făcut de om, după cum voieşte, vrea sau gândeşte a-l face. Va fi unul şi acelaşi pentru toţi. Iar lumina care acum se vede, tot aşa va fi şi atunci. Numai că atunci ochii vor putea să vadă şi altfel decât pot să vadă azi, văzând şi în întunericul nopţii.
Din răsputeri s-au chinuit, chiar şi cei care nu trebuiau, să facă din blesem un cuvânt de care să se teamă toţi, să nu fie folosit pentru că ar face oricui rău. Dintr-un adevăr mic au făcut o minciună mare. Adevăr este că face rău atunci când este răzbunător, chiar celui care îl spune, dar să fie bine ştiut că acel ce blestemă pe un semen celui potrivnic omului este chemat întru ajutor. Dar tot blestem se spune şi întoarcerii faptei rele către cel ce a făcut-o, ca pedeapsă din Ceruri, când dreptate Cerurilor se cere, dar şi când nu se cere, fiindcă cei ce veghează  mersul şi rostul lumii nu îşi au ochii închişi. Cei care au amestecat înţelesurile de pedeapsa Cerurilor au ştiut că trebuie să se teamă şi pe om l-au învăţat să le fie părtaş împotriva sa, pentru ca ei să se poată bucura acel timp până la care pedeapsa tot vine. Acest blestem să fie bine înţeles că va fi hotărâtor pentru mulţi la momentul alegerii ce vor trebui să o facă. Nu vor putea să treacă fără a-şi recunoaşte şi a recunoaşte faptele, de a plăti, iar de vor încerca să nu recunoască ori să mintă, pedeapsa va fi necruţătoare.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: