Nici nu ştiu cum să încep. Îmi simt capul mai greu ca niciodată, încărcat cu mii de idei, vise, speranţe, dureri de care încerc să scap. Vreau să mă redau şi să-mi descoper propria complexitate, sau banalitate.
Mi-e greu să înţeleg de ce oamenii se schimbă, de ce oamenii devin de cele mai multe ori de nerecunoscut, de ce aşa zisa evoluţie este de fapt o mare involuţie...
Mi-e greu să înţeleg de ce atunci când se întâmplă fapte... nu mai poţi, parcă, să ai control asupra lor... nu le mai poţi opri pornirile ucigaşe... mi-e tot mai greu... să înţeleg oamenii ce tot mai mult îşi caută în minciună adevărurile vieţii şi mint fără să se poată desprinde de nărav. Mă simt de parcă nu aş fi dormit de o săptămână şi sufletul meu e apăsat... aş vrea să am o clipă de linişte în care să pot să îmi trag răsuflarea, dar parcă nu am acest drept... de ce?! Să cred că am greşit undeva... Undeva... dar unde?!
Toată viaţa mea se desfăşoară aiurea, tare aiurea... ca un mic haos în care, cred, eu nu sunt pionul principal... acum, parcă aş fi în viaţa altcuiva... Nu mă simt bine... Sunt obosit şi nu înţeleg mai nimic din ceea ce mi se întâmplă...
Îmi spun unii că sunt un inadaptat mult prea idealist, chiar naiv. Cert e că sufăr de o boală gravă, foarte gravă, parcă tot mai gravă, în ziua de azi: Iubesc lumea, prea mult, prea devreme, prea total. Iubesc lumea care mă colorează, în fel şi chip, şi care mă doare. O lume care, uneori, mă resuscitează prin simpla-i existenţa, alteori mă duce la exasperare, mă contrariază.
Sunt un amalgam de stări şi sentimente. Eu-ul meu e lipsit de orice materialitate. Sunt o idee. O simplă dovadă a ciclului natural. O dovadă a unei contopiri, dacă e să vorbesc metaforic, a unui proces biologic. Nu sunt o excepţie, nu sunt cu nimic deosebit, am fost şi eu un proces. Atât. Şi era firesc să apar. E un simplu adevăr.
Acel ceva apărut sunt “eu”. Atât. Un pronume personal, Sunt, totodată, Eu-ul care caută disperat identificare. Eu-ul care iubeşte şi vede idealul. Şi asta nu datorită sau din cauza cărţilor citite, a filmelor văzute sau a cursurilor şi seminariilor. Poate e o maladie patologică, sau caracteristică intrisecă. Visez la o viaţă şi la o iubire care să mă facă să traiesc exact ca un copil o viaţă de om matur.
Un copil nu percepe timpul, ci există atemporal. Asta vreau şi eu. Dar acest atât, vremurile de azi consideră că e atât de mult. Şi oamenii aceeaşi părere au: e mult, e mult prea mult, e o dorinţă de neîmplinit pentru un om.
Aş vrea să mă detaşez de poziţie geografică, latitudine, longitudine, de fus orar, minutar, ceas, ore. Nu aş vrea o viaţă lungă, deşi ştiu că povara aceasta, a timpului mare de acumulare mi-a fost dată şi confirmată. Vreau să îmbătrânesc, nu mă sperie bătrîneţea. Însă cineva trage mereu cortina spre alte vârste, care nu ţin cont de ani. Mă vreau trăind ca un copil, mi se arată doar atemporalitatea...
Ceea ce mă sperie e neadevărul din “sufletul e veşnic tânăr”.
Oare? Dacă e tânăr, de ce îl simt obosit? De ce este şi dezamăgit?
În viaţa de pe aici, fiecare trăieşte cum poate, cum ştie. Rezistă care poate. E greu să fii “eu” într-o lumea care sugrumă. Însă las asta în grija unei alte seri, a altei cafele, a unui alt zbucium, a unei alte amăgiri.
Mă doare dezamagirea, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să întorc brazda. Cel care m-a dezamăgit, într-un curând ce nu va fi peste nu mult timp, va fi de o încredere maximă, după ce pe el însuşi îl va încerca dezamăgirea.
Mă doare minciuna, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să îl conving pe cel care m-a minţit că, peste cîteva zile, să devină cel mai bun exemplu de om care spune doar adevărul.
Omul, în dorinţa de frumos, neagă dreptul dezamăgirii de a fi. Ea există, e la cote maxime, distruge!
Totuşi, cum am mai spus-o, sunt ceea ce scriu. Un rând, o frază, un gând. Sunt o dorinţă de copil, un val din mare. O simplă aspiraţie spre curat. O materializare a unui fenomen biologic care m-a obligat să fiu. Doar cum sunt depinde de mine, aşa cum depind de lumea care mă face să mă simt bolnav.
Timpul măsoară destramărea, anii strivesc fiinţa, iar noaptea, când omul adoarme, îi soarbe din viaţă. La ce bun să te mai naşti şi să te zbaţi dacă ajungi, inevitabil, în cel mai bun caz, o urmă de praf? La ce bun să te chinui să devii dacă, oricum n-ai să reuşesti să fii altceva? La ce bun să dai un sens existenţei tale când eşti conştient de propria-ţi efemeritate? Şi, într-un final, la ce bun să iubeşti când ştii că omul e sclavul lumii, supus uitării? Cam aşa se poate vorbi de viaţa de acum, pusă în răscruci de cei care cred că viaţa este o jucărie cu care se pot juca!
Am impresia că acum lumea este prinsă într-un joc. Undeva, cineva, se distrează pe seama imposibilităţii oamenilor de a accepta să schimbe ceva, să se schimbe cumva. Undeva, cineva, râde de îndobitocirea cu care se aleargă şi se vânează timpul. Undeva, cineva trăieşte aşa cum oamenii abia de au puterea sa îşi imagineze. Undeva, cineva...
Contrar a ceea ce cred unii, eu nu sunt îmbrăcat în cuvinte, nu sunt nici poezie, nici artă, ci rătăcesc orbecăind printre ani şi printre suflete. Acel cineva din mine s-a transformat în întrebare adresată, însă la care nu aştept răspunsul ci îl caută. Poate că viaţa nu e dată pentru a fi întrebată “De ce” ci trăită fără explicaţii. Poate că este făcută pentru a fi traită prin şi pentru idealuri.
Şi totuşi.... încă mai am gânduri captive... gândurile încă se bat de pereţii capului meu, cerându-mi cu o disperare ucigătoare să evadeze... Gândul că trăiesc doar de dragul unui verb existenţial, verbul “a fi”, nu mă mai încremeneşte frica trecerii timpului...
Şi totusi, există Cronos care şi pe mine mă măsoară...
Nici mie, nici altora, Cronos nu pune întrebarea legată de vrerea naşterii ci, pur şi simplu omul se trezeşte existând... Undeva, cineva, decide în locul omului.
Aşa cum am mai spus, iubesc viaţa prea mult şi prea total, dar asta nu mă opreşte să întreb şi nu-mi anihilează temerile, ci le accentuează. Nu mă tem de viaţă, nu mă tem de moarte, nu mă tem de adevăr, nu mă tem de frig, de foame, de sete, de arşiţă... M-am temut însă totdeauna de nehotărâre, încăpăţânare şi m-a scârbit minciuna şi trădarea! Şi acum am temeri tot pentru aceste absurde premeditări împotriva omului şi a firii umane.
Poate mă găsesc debusolat sub luna imensă. Poate că-mi insuflu şi-mi creez starea. Mereu am negat dreptul îndoielii de a exista şi am renunţat prea uşor la multe lucruri pe care acum le văd altfel, pe care acum le-aş face altfel, pe care le-aş schimba, le-aş da altă formă. Acestea se numesc decizii. Sunt acelea care rod sufletul şi storc. Sunt acelea care nu lasă liberă respiraţia şi care se imprimă până şi pe dinăuntrul pleoapei. Sunt alegeri care uneori frâng prea uşor şi prea repede.
În viaţă, nimic nu e întâmplător, totul influenţează într-un fel sau altul existenţa. Dureros e faptul că nu există învăţători care să-i înveţe pe oameni cum să trăiască, prea a nu mai fi surprins de nenumăratele întrebări despre ce e rău şi ce e bine. Omul este om, trăind printre oameni, prinşi mereu în dualitatea trup-suflet.
Unii îmi spun că sunt o fire complicată. Alţii că sunt o fire complexă. Unii inversează rolurile şi mă judecă pe mine în loc să se uite în oglindă. Eu ştiu că sunt eu, aşa cum sunt, intrat în jocul vieţii, printre unii ori printre alţii, şi am învăţat să ştiu cine sunt eu. Uneori uit sau poate chiar nu am ştiut niciodată cum să trăiesc pentru mine. Nu mă pot lăuda cu o sensibilitate extremă, însă fărâma mea de spirit mă desprinde de banalitatea cotidianului. Şi chiar am puterea să înclin balanţa cu o greutate mai mare a altor cinci. Nu am nevoie decât de punctul de sprijin ce dă reper şi valoare pârghiei acesteia. De echilibrarea greşită nu mă tem, căci pot de e nevoie să declanşez un cutremur atât de mare ce poate să egalizeze toate momentele de forţă ce mi se opun!
Şi voi fi tot aşa, pentri că vreau ca la sfârşit să ştiu că am murit lângă mine şi că am reuşit nu doar să fiu, ci să exist. Vreau să ştiu că am reuşit să fac din iubire un fel de a fi şi un destin. Vreau să ştiu că am fost produsul unui strigăt născut din necesitatea de altfel. Vreau să-mi înving temerile şi să descoper propriile explicaţii şi răspunsuri.
Poate că e târziu şi poate mă doare respiraţia. Poate azi e o clipă, o singură atingere de pleoape şi o singură întindere de aripă. Şi, deşi am atâtea certitudini în viaţă, e paradoxal cum atât şi planez încă, din timiditate, printre “poate”, printre “dacă”. Sau poate nu e aşa... Ştiu că în curând “poate” se va transforma în certitudinea, clară, incontestabilă, cu acelaşi termen final, precum e cel al vieţii mele!
Am nevoie doar de un val să-mi spele fruntea de gânduri... Am nevoie de un cer cu lună să îmi alunge singuratatea... Am nevoie de o carte şi un tren, care să-mi ducă spre un nicăieri al uitării, toate cele ce nu au de-a face cu ceea ce sunt eu. Adică tot ce m-a murdărit, începând din ziua în care am venit pe acest Pământ... Căci pasul deja l-am pus spre viitorul din care am venit pentru ca tot în el să mă întorc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu