miercuri, 12 decembrie 2012

Din nou, eu

În seara asta am să plec iarăşi spre Ceruri, să mă mai plimb, să mă plimb din nou prin Cerul meu. Merg ca de fiecare dată, nu e nevoie să ştiu ce voi găsi. De mult nu caut nimic şi poate de aceea uneori descopăr noi lumi. Am să merg în linişte. N-am să fac gălăgie, n-am să strig, n-am să plâng. Vreau doar să-mi iau gândurile la plimbare peste tot, să le las să se piardă şi apoi să le regăsesc. Undeva, în mijlocul lui aş vrea să mă opresc. Să urc într-un carusel, un carusel de vise.
O vreme, o vreme care abia s-a încheiat, aş fi putut să scriu continuu, fără oprire. Însă nu am făcut-o mereu, pentru că am lăsat sufletul meu să mai scrie şi fără cuvinte. L-am lăsat să scrie acolo, adânc pe el, direct pe el, fără intervenţia mea, fără traduceri. Acum când sufletul e prea plin, încerc să scriu. Acum, de fapt strig sau râd, plâng sau iubesc, mă revolt sau mă bucur... în cuvinte, prin cuvinte... Şi de-aceea simt că trebuie iarăşi să scriu. E calea ce mi-e liberă si nimeni, prin lege sau fapte, nu mi-o poate închide... Vocea poate fi sugrumata, faptele pot fi ascunse, libertatea in aceasta lume poate fi restrânsă. Dar, prin cuvintele ce le scriu ştiu ca voi vorbi si de va fi sa mor, sau sa fiu ascuns de restul lumii...
Îmi voi lăsa gândurile să plece unde vor, cât mai departe, să se scălde în alte ape. Iar eu, acolo, deasupra lumii, eu am să deschid larg braţele şi am să ating infinitul. Acum simt cât de goale îmi sunt palmele, atunci n-or să mai fie... Am să strâng pumnul încet şi să şoptesc. Şi aşa voi face pentru că nu vreau să aud decât îngerii şi sufletul meu. Îl simt cum tresare... se cutremură... Închid palma şi o aşez pe piept. Sufletul tace...
În viaţă şi în iubire ar fi cu adevărat bine de ne-am baza în totalitate pe suflet, pe ceea ce, câteodată, şi nu întâmplător, numim inimă. Ea este cea care recunoaşte orice emoţie, orice culoare, orice trăire, doar ea recunoaşte o altă inimă. Înaintea noastră, inima ia propriile decizii. Noi, simţim propria împotrivire şi atunci ne ascultăm gândurile minţii, rodul raţiunii. Şi facem, mai tot timpul, ce ne spun ele...
Cum mai toate în care ne-am împotrivit nouă ajung să nu fie ceea ce ar fi fost altfel bine, ne regăsim întrebările  Ce-ar fi de făcut cu mintea, cu raţiunea? Din trecute timpuri ne-a fost clar că ele sunt pline de minciună dacă sunt de capul lor. Chiar şi raţiunea, învinsă, când reuşeşte să se ruşineze, dă şi răspunsul: trebuie să coboare mai inainte în inimă, în suflet, să se oglindească şi să se limpezească şi apoi... totul va fi mai clar!
Spunem uneori că viaţa e un pod. Un pod pe care îl construim şi îl gândim, clipă de clipă, pentru a trece pe deasupra mării. Viaţa însă nu este podul, este chiar marea! Marea care, asemenea nebuniei, când e furioasă, când e blândă, când e rece, când e caldă, când e năvalnică şi dă cu tine de toate malurile când te mângâie şi te poartă mereu, mereu către alte şi alte locuri, şi oameni, şi întâmplări, şi mirări!
Sunt unii pentru care toate au o scuză şi un mijloc, pentru alţii, nu. Fiecare are o proprie sită de valori când ia o decizie. A mea a fost şi va rămâne omul în sine. Nu am să trec prin sita mea pe nimeni doar pentru triumful meu propriu, chiar dacă cel care va suferi mereu voi fi eu. Uneori dintr-un buchet de lacrimi poţi să aduni cele mai frumoase flori.
Aşa cum am crezut tot timpul trecut în aceasta viaţă, cred şi acum. Pentru viaţă trebuie mers până la capătul lumii şi înapoi. Trebuie urcaţi munţii şi coborâte văile. Trebuie drumul bătut cu talpa sufletului în lung şi în lat ca să poată fi apreciată şi fiecare să se aprecieze ca şi omul care este.
Dar teama însă, uneori, mai bine zis de multe ori, devine duşmanul cel mai puternic al omului. Teama îl face să se îndoiască de el însuşi, de cei de lângă ei şi chiar de fericire. Teama îl face să rupă relaţii frumoase şi să se îndepărteze de alţii. Oamenii se depărtează, din teamă, unii de alţii. Ea ţine, oricui paşii pe loc... şi oricine se simte ca şi cum am rămâne mereu la jumătatea drumului.
Ar trebui să se înţeleagă faptul că orice cauză merită, merită a se lupta pentru ea, chiar dacă doar cel ce-şi ştie cauza crede în ea. Nu există cauze pierdute, numai oameni care nu mai cred în ele! Când se pierde credinţa că se poate reuşi, lupta este deja pierdută. Este ca şi când s-ar depune toate armele voinţei şi urmează predarea unor crezuri străine. Şi străine sunt crezurile gândului, egoiste şi fără de simţiri. Sunt crezuri ale obişnuinţei şi ale ambiţiilor, crezuri care, dacă aduc sau nu aduc omului biruinţa, genunchii stau totdeauna îndoiţi pe podele.
Simt că trebuie să scriu din nou. Şi simt că de-aş începe să scriu, nu m-aş mai opri din scris. Şi nu mă voi opri. Voi scrie mereu, mai mult decât până acum. Voi scrie despre lumi pe care nu le-am mai cunoscut şi pe care mă bucur că le-am găsit. Voi scrie si despre mine. Şi despre un altfel de mine. Şi tot ce voi scrie, va fi din credinţă şi iubire. Credinţa că iubirea există dincolo de tot şi toate şi uneori o găseşti şi o întâlneşti exact când, unde şi la cine te aştepţi cel mai puţin!
La urma urmelor chiar şi dragostea, este dragoste doar când se măsoară printr-o iubire..., iar când se duce până la capătul capătului se numeşte... veşnicie... unica dragoste.
Dar, peste urma urmelor, când faptele sunt rodul credinţei, iubirea pune, definitiv şi fără dubii, un semn vieţii. Semnul pe care alţii îl vor regăsi ca însemn. Şi acesta s-a numit, se numeşte şi se va numi în vecii vecilor, de-a pururi, eternitate...

Un comentariu:

elianasliana ( SÎRBU ELENA) spunea...

Foarte bine ca ai (re)inceput sa scri
Era o mare pierdere,daca ...
E un semn bun!
(Y)
<3

Cititori frecvenţi:

Google Followers: