miercuri, 19 septembrie 2012

Omul ce-a venit din viitor [2]

Trup născut şi spirit coborât pe fugă pentru a-şi ţine legământul vremurilor dintâi. Izgonit fusese cel ce făcuse alegerea să vină, lovit cu furie, risipit pe când încă n-ar fi putut nici să spună ceva, nicidecum să facă. Nenăscut s-ar spune, dar pentru că oamenilor nu le-ar fi dat mâna să creadă, în cel născut sub semn de îndoială şi zbatere a venit, ca nimeni să nu poată să întrebe sau să se întrebe despre rostul venirii.
Dator drumul ce era de păşit venise şi venise dator sieşi.  Şi dator găsirii, între cei ştiuţi ori între neştiuţi, în locuri ţinute sau în gunoi, a ceea ce era dovada de vinovăţie, fără tăgadă, a celor Cerurilor potrivnici şi chemători ori împingători spre decădere, prin fapte, a oamenilor. Venit şi pentru a sta în răscrucea vremurilor, când ele se vor schimba, spre a lupta întru apărarea nevinovaţilor ori a călăuzi pe cei câştigători ai dreptului de înălţare, alături de cei asemeni lui, ca depărtare şi vechimi.
Din rădăcini şi inimă de stâncă a trebuit să-mi redescopăr identitatea ce ştiam că rămăsese aici ca reper de întoarcere, pe drumul pe care, cândva, când iama în lume au dat oştirile cele pizmuitoare de bine şi croitoare de drumuri întortocheate omului, când, pe cărările pădurilor, alături cu fiica celui Mare Preot Alb, luasem drum de bejanie spre munţii cei de-a pururea scăldaţi de Lumină şi ocrotitori prin porunca izbăvitorului Dumnezeu cel Prea Înalt şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi, prin zăpezi în care omul se putea îngropa, trecând, la timpul când se trimisese vorbă de înălţare, prin vestitor neştiut şi de necrezut, de n-ar fi dat îndemn lumesc de preumblare prin locuri de mulţi călcate, în căutare de vedere deschisă spre depărtăti.
* * * * * * *
Pe drumurile începutului, dintr-un loc în altul mă purtau paşii fără încetare, sedus mereu de lumea pe care o vedeam la un pas de mine şi nu-i înţelegeam teama şi frica de cele de om făcute, căci ştiam că toate sunt aşa pentru că tot omul a fost cel care a vrut să fie aşa, că toate câte se pot întâmpla omul ştie şi poate să facă să nu se întâmple. Şi pentru că aşa spuneam şi aşa făceam, deloc asemenea celor ca mine atunci, uragane şi viscole s-au apucat unii să stârneacă, doar-doar, din lumea lor, voi fi dus sau chemat departe. Ştiau rădăcinile omului şi nu înţelegeau de unde şi cum nimic nu se potrivea cu ceea ce aştepatau să apară.
* * * * * * *
-Spre ceruri, spre stele, spre acolo unde caută omul când durerea îl copleşeşte. Acolo, unde totul este dat vederii, căci lumina izvorăşte de peste tot, întunericul uitării ce-n pământeasc trăire ce ţi-a fost dată ca tuturor, este rânduit în cărţi scrise de la prima-ţi venire şi până la clipa ce-ai ales-o ca plecare. Acolo e scris tot ce ţi-ai spus şi ai spus că vei face. Caută dar să vezi steaua ce în orice noapte doar tu o vezi privindu-te, pentru a şti când, ce şi cum se vor rândui, încercările, întâmplările şi sforţările. Şi tot acolo de ştii privi, vei şti cine îţi va fi în gând, în trăire, în cuvânt şi în faptă, fiindu-i gând, trăire, cuvânt şi faptă...
Cuvânt lung şi înţeles ce doar el putea ticlui, moşneagul rostise...
* * * * * * *
Nicidecum uşor nu era în lumea care se schimbase prea repede de cum o ştiam, în timpul cel scurt în care lipsisem. Veneam de departe şi de demult, dar şi se ştia că venisem, căci şi dincolo de oglindă, unde doar lumina nu trece, aproape de aceeaşi vechime erau unii şi li se spusese, ori îşi amintiseră că ori Aici, ori Acolo unde trup nu eram, nici eu, nici ei, ne mai văzusem dar mai ales ne luptasem. Erau mereu puşu pe ceară şi căutau mereu pe cei de care se agăţau pentru a-mi fi potrivnici. Acum trebuia, precum spusesem şi-mi fusese încuviinţată spusa, să las lupta pentru clipa când va fi putută izbânda deplină şi să trec privind seninul depărtărilor şi înălţimea crestelor, cu fruntea sus şi fără nori de ură ori dorinţă de a-i înlătura cu orice chip, lăsându-i să facă, din cele ce ştiau, cât mai multe spre a nu mai avea cu ce să lovească spre a răni când vremea mâinii puse pe sabie şi înălţarea ei va fi să fie dată, după ce vtrecut pe sub ghilotine ce nevoie va fi să pot să nu le las să cadă, ori prin urechi de ac să ies din cotloanele prin care voi intră, mânaţi de fapta celor de lângă mine, spre căutarea Adevărului.
Şi toate au fost aşa rânduite că din vremea în care nici paşii nu-mi puteau fi decât grăbiţi, de când cuvintele nu aveau toate literele spuse pe înţelesul tuturor, de cei de aproape să fie ridicaţi nori de praf care să-mi înlăcrimeze privirile, ori pietre zburătoare care să-mi încetinească ori grăbească paşii prin frică. Şi vorbe destule spuse printre scrâşnituri de dinţi, pline de năduf şi minciună se rosteau atunci când spre auzul meu erau făcute să meargă.
Le ştiam că trebuiau să vină şi ştiind nu mă înfricoşau, ba, din contră, parcă mă îndemnau să spun poveşti pe care alţii nu le ştiau, să dau veşti despre fapte ce urmau să fie după trecerea timpului, ori să rog la fapte care se depărtau de normalul omului dar prin acea depărtare să fie spre folosul şi apărarea sa. Ori, când avam de spus ceva ce ştiam că oamenilor nu le-ar fi fost pe plac, să folosesc cuvinte ce lor nu le erau de înţeles, dar eu, avându-le la îndemână, nu le spuneam nicicum altfel pentru unul şi acelaşi înţeles. Erau cuvinte ce lor li se părea că erau la fel, dar eu mă puneam pe râs văzându-i că e lângă i pentru ei era ca i lângă e, că mă luau drept copil şi credeau că spun l că nu pot spune r, deşi, când vorbeam ca ei, pe r îl spuneam fără cusur. Şi aşa puteam să vorbesc cu îngerii ce-i simţeam şi ştiam lângă mine când cuvinte de ocară spuneau oamenii pe seama unei mâini de carne şi oase însufleţită şi fără astâmpăr, ce nu le era lor pe plac, dar nu puteau spune de ce nu le este pe plac.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: