Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce a făcut asta. Noi, căutându-i motive, putem, din plin şi fără cale de întoarcere, greşi. Noi încercăm fiecărui motiv al ei, întrezărit, să-i dăm nume şi argumente, ea însă nu a stat şi nu stă, şi nici nu va sta vreodată să-şi caute explicaţii ori să ne dea explicaţii.
De-ar fi fost să ne aducă aproape pentru a ne da motive de ruşine ori de laudă, până acum le-ar fi mutat din motive în realităţi: ne-am fi pus cenuşă în cap, ne-am fi ruşinat şi ne-am fi depărtat, am fi aruncat cu noroi şi ne-am fi îndepărtat unul de celălalt. După propria conştiinţă, şi inconţtienţi nu suntem azi deloc, ne e uşor să vedem, să fim obiectivi... fiecare dintre noi are planuri pe care este mai sus, mai jos, ori suntem într-o oarecare egalitate, faţă de celălalt. Social tu eşti sus, eu sunt jos, pe al folosirii capacităţii intelectuale invers, pe plan moral nu sunt mai deloc diferenţe, doar diferenţa detaliilor fireşti. În mod sigur şi altele mai pot fi, chiar diviziuni ale acestora, nu în echilibru, ci în dezechilibru. Nu mi se pare deloc nefiresc, nici existenţa dezechilibrului, nici a echilibrului, trecerea anilor ne-a dus, într-o normalitate a trecerii, în acest punct. Dezechilibrele sunt dovada clară a complementarităţii... Ea, complementaritatea, este suprafaţa rugoasă a feţelor care se arată una alteia când se suprapun, care le face să nu alunece una pe lângă alta, care le ţine împreună, care umple golurile uneia cu plinurile celeilalte, care face ca plinul să intre în golul pe care, umplându-l, îşi pierde neobişnuita şi deloc necesara mărime, şi care face ca golul să se lase golit de propria-i mare inconsistenţă, de nimicul ce-l caracterizează, cu tot ce înseamnă consistenţa plinului, spre a nu mai avea nici măcar ideea de vulnerabilitate.
Din ruşine, argument al minţii, nu al vieţii, nu facem ceea ce e nevoie să facem, ceea ce ar trebui, pentru noi, să facem, ci facem tocmai contrariul: minţim dar, şi mai rău, ne minţim şi, în locul umplerii unui gol, ne golim şi mai mult. Punem o pătură numită mândrie peste golul nostru şi ajungem, la un moment dat, să ne prăbuşim în gol. Din mândrie ne aducem aproape oameni care sunt superficiali, care nu privesc spre noi, ci spre ei, dar vorbesc despre noi, şi aşa uităm, lăsând timpul să treacă, de necesitatea de a ne umple golurile, de necesitatea de a ne reaşeza acolo unde ne este locul, de a ne reaşeza între reperele noastre. Ale noastre sunt nu cele care ni se arată, cele pe care le căutăm, ci acelea pe care le simţim în clipele de singurătate ale suferinţei şi durerii neputinţei.
Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce avrut asta. Noi îi botezăm şi dăm argumente motivelor pe care le găsim, într-o siguranţă care ar speria poate chiar pe ea, pe cea care şi le ştie dar nu şi le lasă ştiute. Viaţa n-are legi ca ale noastre, nu are legile noastre, nu are legi generale, ea are legi particulare pentru fiecare om, pentru fiecare relaţie dintre oameni, oricare ar fi aceştia. Ea face legea în timpul cel mai scurt posibil, în aşa fel încât îşi corectează propriile erori, dar mai ales să le corecteze pe-ale noastre, erorile alegerilor noastre. Uneori o face arătându-ne nimicnicia, alteori dându-ne şansa de a avea în faţa noastră ceea ce noi nu recunoaştem, nici măcar nouă nu vrem să ne recunoaştem, că este o necesitate a noastră. O face ea pentru că noi stăm, fără să crâcnim, drepţi, în faţa legilor altora, ale oamenilor, sau chiar mai rău, izgonind dumnezeirea din noi, crezând că alţii, apropiindu-se de Dumnezeu, ştiu ceea ce El vrea şi ceea ce ne vrea pe noi. Uităm, sau vrem să nu ţinem seama, că şi noi, ca şi ei, îl avem pe Dumnezeu în noi. Ei s-au apropiat de El prin ceea ce din El este în ei, prin destinul lor, dumnezeiesc. Noi, printr-al nostru, la fel de bine, ne putem apropia de El. Dacă ne simţim departe de El, la noi trebuie să privim, fiindcă prin noi ne-am depărtat de El, chiar dacă alţii ne-au împins a ne depărta. Viaţa ne face drum spre regăsirea Lui, şi spre propria regăsire, prin ceea ce ne scoate în cale, prin ceea ce ne aduce aproape, foarte aproape.
Avem reguli şi avem instituţii care fac reguli... avem legi şi avem instituţii care fac legi. Toate regulile şi toate legile sunt însă generale. Avem legile vieţii sociale, avem reguli în medicină, în învăţământ, avem armate, avem biserici... Toate şi-au făcut reguli. Ba chiar şi cei mai mici şi-au făcut regulamente. În toate generalitatea este stăpână, dar viaţa, cu particularităţile ei, cu multele, foarte multele particularităţi, le-a schimbat, ba chiar uneori le-a anulat. Nici un regulament nu ţine cont, nu poate programa timpul necesităţilor oamenilor care trebuie să-l respecte, iar necesitatea face, se vrea ori nu se vrea, ca regulamentul să se lase încălcat fără a putea spune că a fost încălcat. Şi cei puşi să le aplice, aceleiaşi reguli ajung să se supună. Fiindcă nu este un judecător bun acela care aplică generalitatea legii, ci acela care aplică legea pe caz, medic bun este acela care dă un tratament personalizat şi tratamentul vindecă, fără a ţine cont de regulile care l-ar face ca alt tratament să dea unui pacient, asemenea celorlalţi, Este bun profesorul care se apleacă spre necesităţile fiecărui elev şi îl duce pe drumul de a şti şi a cunoaşte, trecând dincolo de metoda generală, pe care tuturor de o aplică, nu obţine rezultate răsunătoare. Armatele şi bisericile se confruntă cu criza generalităţii, fiindcă tocmai acolo nu se ţine cont de om, fiidcă acolo se iau regulile generale şi se pun în braţele oamenilor, cerându-le supunere oarbă. Armata, ca sistem, are cinstea ei, se recunoaşte a fi de oameni creată. Bisericile însă, îşi arogă supremul, divinitatea, chiar dacă, prin realitatea faptelor, se dovedesc rupte de credinţele pe care le vor propăvăduite şi pe care şi le arată ca bază a propriilor existenţe. Cererile lor îi fac pe oameni nu să se îndrepte, ci ori să fugă pe alte căi, ori să fie nişte roboţi, habotnici. Cîndva erau pregătite pentru a fi în ajutorul oamenilor, pentru a face, împreună cu oamenii, faţă problemelor, cândva existau adevăraţii duhovnici, cei care aveau în grijă şi aveau grijă de puţini, îşi ştiau şi le ştiau problemele. Acum însă totul se vrea rezolvat prin rostirea unui singur cuvânt: “Păcat”... Acum totul este păcat. Păcat este şi că un altul, avându-şi credinţa sa, deşi trăieşte bine, deşi nu îl năpădeşte suferinţa, deşi rău altora nu face, crezând în Dumnezeul credinţei sale, nu se înrolează în armata altei credinţe, cea care îl numeşte păcătos. Eu am ales calea respectului altora, eu am ales calea de a trăi în credinţă, fără să mă las încorsetat de legile slujbaşilor bisericilor, fără să ştiu cu adevărat dacă sunt ale credinţei sau ale lor, de-a lungul timpului, sau mai noi făcute. Am cunoscut pe mai mulţi, am văzut la ei, şi prin ei de la ei la mine, generalităţile, dar am văzut şi particularităţile care, pe măsură ce se apropiau mai mult de mine, cap în cap se băteau. Atunci am înţeles că şi ei fac la fel ca alţi oameni: unii îşi fac meseria, alţii chiar cred că fac bine, dând sfaturi şi poveţe, din învăţături sau proprie judecată, păcătuind şi ei, uneori, tocmai în legile credinţei. Sfântă este viaţa şi nici un alt cuvânt nu este mai sfânt, nu defineşte sfinţenia mai bine decât cele care definesc viaţa.
De greşit vieţii, noi suntem însă cei care îi greşim, noi, cei care o facem, aproape totdeauna, când credem că ne este bine. dar şi când nu acceptăm că e vina noastră că nu ne este bine. Apoi, realizând că am greşit, negăsindu-ne puterea de a ne îndrepta şi a îndrepta greşelile, alergăm la alţii să ne spele de păcate, de greşeli. Şi mai greşim încă odată, şi aşa ajungem acolo unde nimic nu mai putem face. Ajungem la biserici pe care le credem tămăduitoare a tot şi izbăvitoare de toate ale noastre şi ale tuturor, fără să privim înspre lume şi să ne dăm seama că de ar fi biserica tămăduitoare, n-am avea atâta rău în lume, nici boli nici suferinţe, nici fărădelegi. Dar omul, în preamulta-i dorinţă de a-i fi bine, se minte şi se lasă minţit. Cînd nu-i merge ceva bine, cere şi i se citeşte o dezlegare pentru acel ceva ce nu merge bine. Crezând doar că aşa e bine, nici cuvintele citite nu le ascultă. N-are de unde să înţeleagă, nu are cum să înţeleagă... Dacă i s-ar citi pentru altceva şi ar asculta, ar auzi câteva alte cuvinte altfel, restul l-ar auzi ca fiind la fel. Ar înţelege că este o generalitate şi că dezlegarea are efect dacă generalul este repus în drepturi, ca particularul să se lase văzut de el însuşi, şi văzându-l, să-l îndrepte.
Totul înseamnă pentru om “minte”, cu “raţionament” şi “judecată”... dar el nu mai vrea să vadă dedesubt, acolo unde stăpân este “sufletul” cu ale sale “porniri”, “simţiri”... Nici nu-şi prea vrea accepta, că fără suflet nu poate avea minte. Sufletul se fură, se pierde, dar se şi lasă dat, se lasă pierdut. Dumnezeu îl dă, dă, dar nu bagă în traista omului şi nici nu ţine omului traista să bage omul în ea ceea ce i se dă. Şi nici nu o leagă, pentru că dacă ar lega-o, ar trebui şi minţile să i le lege şi aşa l-ar lăsa pe om sărac de bucuria alegerilor. Omul alege şi aşa poate greşi...
Cum însă omul să poată să aleagă să-şi facă bine şi să nu-şi facă rău? Şi jos fiind, şi sus fiind, dorinţe avem. Avem dorinţe fireşti şi avem dorinţe nefireşti. Noi, punându-le la grămadă,le numim pe toate omeneşti, şi scăpăm de grija de a ne avea grijă de noi. Fireşti însă nu sunt decât cele ale necesităţilor fără de care nu putem nici măcar vieţui, cele care primejduiesc binele vieţii oricui. Nefireşti sunt cele ale dorinţelor născute din alegerile noastre. Eu, de pildă, îmi doresc să am o haină nouă, dar nu pun preţul cel mai mare pe faptul că este nouă, ci pe faptul că e bună, e mai bună decât cea veche, care nu mai este bună pentru că lasă, prin ea, frigul să mă biciuiască. Ştiu că aşa fiind, ea nu doar că îmi este mai bună, dar arată şi mai bine decât cea veche, eu îmbrăcat cu ea altfel, mai bine arăt. Asta e ceva în plus, asta e ceea ce dorinţa alegerii ar pune-o pe primul plan, însă aşa făcând, firescul necesităţii m-a dus, fără să vreau, şi la cealaltă dorinţă omenească, împlinită. Dacă însă caut ceva pe placul celei de-a doua dorinţe, îmi este la fel de bun placul şi pentru cea dintâi, dorinţa fireştii necesităţi?
Aşa am învăţat eu să trăiesc firesc. De fapt nu eu m-am învăţat, ci viaţa m-a învăţat. Şi nu pot să spun că încă nu amestec încă dorinţele. Nu pot să spun că toate diferenţele îmi sunt imediat văzute. Uneori trec pe lângă oameni şi se naşte şi în mine dorinţa. Dar, faţă de altădată, se naşte pe un plan mai greu de învins, acela că dacă nu arăţi ca ei, nici dreptul de a deschide gura nu-l ai pentru a vorbi, nici să ai o părere, nicidecum nu ţi se cade ţie, cel sărăcăcios îmbrăcat, cel simplu, cel care ai o haină îndărătnic cusută, să poţi să-i ajuţi pe alţii, ori chiar pe ei, în suferinţele lor. Asta mă mai doare... tocmai faptul că atunci când pe ei îi doare, eu ştiu ce este durerea...
Viaţa, dacă a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce a făcut asta. A făcut-o fiindcă avem ce ne da unul altuia, fiindcă Dumnezeu cu noi are, sau noi înşine cu noi avem, un plan. Nicidecum al Lui nu ne este ştiut, dar nici pe-al nostru nu putem să spunem că îl ştim. Doar îl definim prin gândurile noastre. Viaţa însă ne va pune, şi chiar ne pune, în faţă provocările. Vrem, ori nu vrem, azi suntem prizonierii destinului, chiar dacă ne-am asumat sau nu această postură. Ne ţine acest prizonierat alegerile în frâu, şi ne ţine pentru că ne ştie, ca pe toţi oamenii, poftitori la încercări şi greşeli. Ne ştie posibilitatea de a ne face prieteni între neprieteni, de a ne face durerea însoţitor. Ne ştie şi neîmplinirile pe care, chiar dacă noi am renunţat a le considera neîmpliniri, ni le va reda ca împliniri. Ne ştie în toate amănuntele noastre. Ne ştie ea, ne ştie El, noi nu ne ştim...
Căi, pentru noi neînţelese, îşi are viaţa ca să ne redea adevărului. Ne lasă paşii mari, apoi, brusc, ni-i taie. Ne taie multe legături, ne taie putinţele. Ne taie şi de ce este rău, dar mai ales ne taie de ce este bun. Pe cât de mult ne încăpăţînăm să rezistăm la ceea ce ne-a fost traiul, pe atât de mult ne taie, ne izolează, ne duce în margini de lume. Dar nu ne uită acolo, ne lasă doar atât cât noi să uităm, sau chiar ne obligă să înţelegem răul ce l-am făcut altora, făcându-ni-l nouă. Îl conştientizăm sau nu, ea ştie cum să ni-l îndrepte. Apoi ne pune ceva în faţă, pentru ca noi, vindecaţi sau nu, să alegem. Cu cât suntem mai aproape de cum-pănă, cu atât mai mult ne pune ceea ce ne este necesar. Însă nu ne ia şansa neşansei, nu ne pune în sfere de cristal, ne dă dreptul la alegeri fără să ne atenţioneze cu “Da” ori “Nu”. Putem alege vindecarea cuţitului înroşit, înfipt direct în rană, sau putem alege otrava, veninul dulce, care omoară, încet, mai tîrziu, dar sigur, chiar şi speranţa. Putem alege să ne întoarcem la cei ce ne-au lovit şi, acum, pe la spate, nu stau, nu s-au împăcat cu lovitura ce-au dat-o, şi încă lovesc, dar putem alege şi tăietura grea, dureroasă, ruptura, cea care spulberă şansa de victorie a cotropitorului. Din istoria lumii, veche, ne vin exemplele... Dacii au ars podul de la Drobeta şi romanii nu i-au putut cuceri în primul război. Dacă şi a doua oară îl ardeau, învinşi n-ar fi fost, Doar că ei au ales să-şi facă o armată puternică în loc să slăbească legătura cu cei care îi voiau învinşi... Şi noi la fel, de multe ori facem. Pentru că ni se pare greu. Greu este acum, dar tocmai acest greu nu ne lasă gândul să meargă înspre necesarul mâine, ducându-se înspre ştiutu-i ieri.
Armata puternică asemenea este faptelor proprii, care nu ţin loc de minte sau de suflet. Sufletul este conducătorul, comandantul armatei. O armată puternică, dar condusă de un comandant slab, pierde războaiele, chiar dacă mai câştigă câte o luptă. O armată mică, slabă, condusă de un comandant puternic, va învinge totdeauna, va pierde lupte, dar războiul îl va câştiga. Un comandant puternic îşi va alege generali pe măsura sa. Un suflet mare, puternic, va avea mintea, cea care-i pune în practică puterea, ageră, vioaie. De suflet să ne îngrijim, şi ne va fi mintea sănătoasă, şi ne va fi trupul sănătos. Să nu dăm gândului puterea de simţire, căci tot gândul ne va lua la întrebări şi tot el ne poate face să ne pierdem minţile. Nici minţii să nu dăm puterea de a fi conducător suprem, fiindcă, tocmai ea, neştiutoare a toate fiind, fiind cea care învaţă, prin căutări va încerca să meargă mai departe. Dar încercarea este tocmai riscul ulciorului dus prea des la apă.
Viaţa pune pilonii podului vieţii, totdeauna, unde trebuie şi când trebuie, şi din lemnul care trebuie să fie făcuţi îi pune. Din lemn, fiindcă viaţa din viaţă se naşte şi de viaţă are nevoie ca să fie viaţă. Noi suntem cei care ne dorim lemn de esenţă tare, ori nobilă, ori frumos mirositor. Şi tot noi, atraşi de mirajul tobelor bătute în piaţa mare, în locul lemnului, care se crede că poate putrezi, alegem să-i facem din betoane cu renume, care, mai devreme, ori mai târziu, în gerul iernii, ori lovit de şuvoaiele ploilor, cad precum uriaşii cu picioare de lut. Viaţa-şi pune pilonii podului fără să-i pese că s-ar putea lăsa trecută spre mai departe şi pe punţi ori pe poduri suspendate. Nu lipsesc niciodată punţile, dar fiindcă ea ştie că pot şi atât de nesigure, că tocmai în timpul trecerii, la mijloc, chiar deasupra abisului, se pot rupe, nu se încrede în ele, chiar şi când noi, dintr-odată, faţă de altă dată, mari curajoşi, ne-am avânta fără a mai sta pe gânduri. Şi le evită pentru că, mai bine decât noi ştie că dacă ajunge să treacă, dar picioarele sunt tremurânde când ajung pe celălalt mal, timp de revenire îi trebuie şi drumul îşi poate pierde răbdarea, aşteptând să fie bătut pe lumină şi nu pe întuneric.
Viaţa ne pune faţă în faţă când ştie ea, când simte ea că trebuie asta să ni se întâmple, când ştie că asta întâmplându-se, orice altceva e sortit să piară. Nu face calcule, nu măsoară de multe ori. Dinainte ştie ce croi ne este pe măsură, o singură dată taie. Când ne ademenim pe căi, iarăşi, ei lăturalnice, ne dă, ca semn, suferinţa, ne dă, ca măsură neputinţa, ne ia binele, oricât de mic ar fi el şi ne ia putinţa tocmai pentru a ne arăta că ei nu ne putem împotrivi, că alegerea ei, după ce noi, în alegerile noastre, ne-am încărcat de greşeli, este singura ce o mai putem face şi singura ce ne mai este la îndemînă. Viaţa e în noi, viaţa suntem noi, cei care, cu mintea şi cu gândurile noastre suntem una cu ea, sau, tot cu mintea şi gândurile noastre, facem fapte care se împotrivesc ei, facem fapte de care ea, atunci, sau cândva mai târziu, de ea înseşi ajunge să se ruşineze. Prin noi înşine, ne dăm şi ne avem şansa de a ne arăta demni, atunci când ei îi dăm şansa de a avea motive să-şi vadă drept drumul către împlinire. Noi înşine, ea fiind, ne luptăm cu noi înşine pentru a izbândi în marea încercare de a pleca oameni, cu motivul venirii, cu menirea, împlinită. Când noi ne opunem ei, ea ni se opune nouă, când ne suntem loiali, nu îşi găseşte timp de a se arăta, ci doar se lasă trăită. Altfel, în orice altă situaţie, ceea ce noi nu mai suntem în stare să facem, ea face în locul nostru. Ea chiar ştie de ce o face... Noi nu ştim!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu