Înainte de plecare, vestitor [6]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [5] -

Despre vremurile care au fost, aş putea mai multe să spun, din ştiinţa sau neştiinţa cărţilor adunate, dar mai degrabă din cele ce nu se ştiu, dar se cunosc. Şi dacă le-am scris am făcut-o doar pentru a reaminti că nimic nu este nou sub soare. Şi pentru că omul zilelor de azi nu acceptă decât prin exemple şi citate ale altora, căci el crede doar în cei din vechime, neaceptând că cineva de lângă el este mai mult decât el în orice alt domeniu, nu doar al lui. Nici asta nu-i ceva nou, dar e dus mai sus cât a fost vreodată.

De-ar fi timp, la poveste mi-aş da drumul şi la poveşti m-aş întinde. Dar timp nu-i şi vin vremuri pe care nici un om, nici o armată nu le vom mai ţine în frâu. Cele ce vor fi ale oamenilor se pot opri, se pot face mici şi cele ce sunt date de Cer, sau de Pământ, sau de Ape. Dar ceea ce doar în simţirea omului se face cunoscut, ceea ce omul va face, chiar împotrivă-i, nu se va putea de nimeni opri. Cel ce nu va putea să se mai vrea trăind, se va omorî fără să-i mai pese de nimic. Cei ce nu mai găsesc motive de a mai sta aproape, nu vor mai sta. Casele cele noi, fără de motiv lumesc, se vor dărâma, cuprinse de flăcări. Marginile drumurilor vor fi pline de maşini fără stăpân, unele doar din simplu motiv că nu vor mai porni la comanda celor ce le au. Şi multe vor fi curioase pentru omul care nu vrea să ştie că nu îi stă totul lui în putinţă.

Pe marginea prăpastiei e lumea! Adevăr vă spun că mai avem puţin! Mai este ultima sforţare, ultimul hei-rup! Lumea asta este din ce în ce mai greu de înţeles, oamenii se poartă din ce în ce mai absurd, absurditatea lumii este din ce în ce mai mare. Pe acolo unde nu îţi vine să crezi apar aspiratoarele de lumină, reptile veritabile, rămăşiţe a ceea ce a venit şi a nu s-a vrut plecat fără să-şi lase semne prin victime directe şi colaterale.

De vă spun de foc, de ape, de cutremure, voi veţi vrea să vedeţi flăcările, să vedeţi valurile, să cadă casele. Asta doar vi-i de crezare, căci voi nu prin suflet mai aveţi trăiri, ci prin ceea ce puneţi mâna şi prin ceea ce faceţi. Îl preţuiţi mai mult pe cel care-şi pierde zile şi nopţi gândind, decât pe acela care, dintr-o vorbă spusă în glumă, dând un înţeles pe care voi nu-l vreţi, că nu-i asemenea înţelesului vostru, vă despovărează de ceea ce nu puteţi să faceţi. Şi doar dacă cineva, cât mai mulţi să fie, spun ceva despre cineva, voi îi daţi crezare, ori dacă ceva, un aparat tot de oameni făcut, arată ceva, pe acela ce nu are nici aparate, ori nu e destul de lăudat, nu îl veţi crede. Vă duceţi mereu cu daruri la pomul lăudat doar, şi poamele lui spuneţi că sunt dulci chiar dacă vă lasă gura amară sau vă face gura pungă. Vă amintiţi de Dumnezeu de faţă cu alţii doar, şi aţi ajuns să-l plătiţi cu bani grei chiar şi pe Dumnezeu. Celor ce vă cer bani, le daţi, fără a cerceta dacă banii voştri nu ajung, prin ei, altora să facă rău, dar nu daţi nimic celui ce vă spune adevărul, ci doar vorbe urâte şi pietre, vorbindu-l de rău. Voi aveţi doar un adevăr de care nimeni nu trebuie să se atingă. Sunteţi Dumnezeu şi vă mâhniţi şi vă mâniaţi când daţi de greu şi Dumnezeu nu vă ajută.

Vă veţi spune că sunt bun ori că sunt rău. Că sunt, ori nu sunt, în toate minţile. O veţi face cum vi-i sufletul, gândind că aşa e bine. Şi nu e de mirare, şi nu vă voi spune vreodată că aveţi mai mare vinovăţie voi decât alţii. Vinovăţia este a lumii, a întregii lumi, iar ceea ce va urma, se datorează tuturor. Fiecăruia în parte se poate spune, şi e drept că aşa-i, dar fiecare este mai puţin vinovat, chiar şi pentru el decât toţi ceilalţi, care pentru el, sunt laolaltă. Asta însă-i nu-i perna moale pe care se poate dormi. Schimbarea şi salvarea doar fiecare, singur şi-o poate găsi. Nu pot să mint şi să dau de veste că milostivenie cerească se va coborî peste lume, lăsând-o să fie mergătoare pe acelaşi drum. Nici focul, nici apa, nici cutremurele, nici războirile nu o vor ocoli-o!

Să fiu bun, după măsura voastră, n-am să pot niciodată. Căci pentru voi bunătatea este a clipei, nu este totdeauna la fel. Voi vreţi să facă şi să spună omul cum vreţi voi, să nu aibă a spune ceva ce nu e asemenea vouă. Legaţi prietenii, de orice fel şi spuneţi cuvinte mari, dar mult nu vă ia să treceţi la judecata celui nou prieten şi să-l puneţi pe calapod. Vă uitaţi la chip şi mai puţin la minte, la suflet niciodată. Nu sunt bun când vă spun că nu mai aveţi fapte deloc pentru oameni, dacă o faptă faceţi vă cereţi plata, vă cereţi recompensa. Nu aşteptaţi răsplata, iar de câteodată aveţi această putere, tot de la om o vreţi. Dacă omul e jos sau mic, nu vă mai interesează de nici un fel, că nu mai ştiţi vorba veche ce spunea că o buturugă mică răstoarnă un car mare. Din faptele bune ce le puteţi face, afacere faceţi.

Uitat-au oamenii că la greu ar trebui să fie precum pumnul în frig când îşi strânge degetele ca să nu îngheţe nici unul! Ar trebui, dar acum degetul mare, e invidios pe inelar că poartă inel, pe cel arătător că poate indica o directie, pe cel mijlociu că e la mijloc... Celelate sunt invidioase din aceleaşi motive, dar şi pe cel mare că se poate opune... Doar cel mic e lăsat deoparte că n-ar avea însemnătate... Dar pumnul cu patru degete nu e pumn care să poată să nu îngheţe şi nici să fie ceea ce trebuie să fie, când e nevoie omul să se apere... Şi ar trebui să fie cu băgare de seamă ce înseamnă când arătătorul nu ştie singur să arate direcţia şi-şi vrea ca sprijin pe cel mic...

Ca să ştiu doar că-mi spuneţi că sunt bun, minţindu-vă, nu pot s-o fac. Nu vă voi avea prieteni, nici nu v-ar fi de folos minciuna bunătăţii mele. Mă apropii de plecarea, firească poate, poate nefirească şi, când mă voi întoarce, dacă din cauza mea ar fi cineva pe care să nu-l regăsesc, nu mi-aş ierta fapta. Eu vă spun, voi faceţi ce vreţi să faceţi. Eu vă rog să staţi o clipă să vă întrebaţi de-i bine ceea ce e acum cu voi. Vestea pe care v-o dau nu o înţelegeţi ca fapte ale oamenilor sau ca întâmplări coborâte din Ceruri ori urcate din adâncimile Pământului. Dar nu vă fie de împăcare gândul că nu se vor şi întâmpla, cu realitatea pe care voi o vedeţi ca singura cale a voastră de a pricepe şi de a înţelege. Orice din Ceruri poate deveni faptă pe Pământ, a-şa cum poate să nu devină faptă, dar în voi să se întâmple. Şi nu vă aplecaţi mereu urechea la proorocii mincinoşi care vă spun că ei ziua cu siguranţă o ştiu. Aceia care sunt atât de siguri nu urcă în Ceruri să vă dea veşti, dar cu siguranţă în adâncuri îşi găsesc puterea de a vă vorbi. Acea zi va exista, neştiută de nimeni ca zi, şi va fi o zi a fiecăruia. De va fi aceeaşi pentru toţi, ori de nu va fi aceeaşi pentru toţi, doar în Ceruri se va hotărî. Şi nu azi, mâine se ia hotărârea, ci atunci când toate se vor întâmpla de-a valma. Unii v-au minţit până acum şi tot mincinoşi fiind, acum fug de cele spuse şi caută să vorbească despre strămoşi. Aceia sunt cei ce-şi au trăirea în dedesubtul lumii şi de aceia şi de vorbele lor să vă feriţi cel mai tare. Căci ei vor de voi să se folosească şi să fie printre voi în ziua marii treceri, ca apoi să-şi facă iarăşi jocul. De-i veţi izgoni de lângă voi nu e păcat, păcat e să încălziţi şarpele la sân, căci el va muşca negreşit când va da de căldură.

E timpul deja de a căuta fiecare, degrabă, a ieşi din întuneric spre a se putea primi Lumina. Căci oricui îi este, doar de vrea, dată. Doar de vrea să o primească, de vrea să iasă din mersul întregii lumi pe calea răului, din cursa celor orbiţi, ce nu mai văd decât pofte şi plăceri, chiar dacă, pentru a le avea, plătesc cu lacrimi şi dureri. O lume în care s-au adus, de cei cărora doar de ei le pasă, muguri ai unor false, ori amestecate de nu se mai poate desluşi, credinţe, unde nişte ritualuri şi tradiţii, de multe ori neadevărate sau răstălmăcite, lasă deoparte veşnicia, ducându-l pe om în întunericul ştiinţei de-a exista doar o singură viaţă, aici, acum, şi nimic dincolo. Şi chiar ceea ce vrea dreaptă credinţă nu este deloc dreaptă, căci doar pe morţi i-a mai văzut ca sfinţi şi în icoane le-a pus chipul, spunându-le oamenilor că icoanele le sunt de folos şi ajutor. Şi rânduială lumească şi drepturi mai mari decât ale oamenilor şi-au cerut cei care s-au ajuns să fie mai mari între ei. Babilonul e peste tot şi este în toate. La vremea asta sună deja trâmbiţele în Ceruri, spre oameni pleacă solii sau de la oameni pleacă veşti cu despre fapte ce nu s-au auzit nici în cele mai negre timpuri ale omenirii. Acum chiar nimeni nu mai poate să spună că nu e vremea când fraţii sunt împotriva fraţilor, copiii împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor, neamurile omeneşti se gândesc cum să le fie lor mai bine chiar dacă altor neamuri le fac mult rău, plăcerile trupeşti au înlocuit datul Cerurilor, dat cu binecuvântare omului spre a-i fi de folos şi bine în trăirea şi vieţuirea lui. Îmbuibaţii vorbesc cu milă prefăcută despre foamea oamenilor dar nu se opresc de a lua de la gura celor mai săraci şi mai lipsiţi de cele de trebuinţă, palate se ridică peste tot, dar cei mulţi îngheaţă pe unde apucă. Omul n-a fost lăsat, aşa cum nişte pripăşiţi ce gonesc după bani, spun, să fie înjosit de alt om, însă puţini mai ştiu ce înseamnă să fii drept. Iar minciuna este peste tot, cei mai mulţi o caută pentru ca să-şi justifice şi să justifice mârşăviile din gând, din vorbă sau din faptă.

Lumea arde, dar cine mai vrea să priceapă asta? Au cuprinso multe ispite, e o mare văpaie. Atunci când se aprinde un foc mare, nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiţi să aştepte o ploaie puternică, spre a-l stinge. Aşa şi pentru văpaia lumii, aprinsă prin faptele oamenilor... doar Cerurile mai pot fi ajutor.

Toată lumea se îndreaptă spre a ajunge un singur caz, o încurcătură generală. În toate casele este dezordine, toate satele, toate oraşele sunt în stricăciune. Situaţia a scăpat de sub control. Suferintele lumii sunt fără sfârşit. O descompunere generală, în familii, şi mici şi mari. În fiecare zi inimile se toacă. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de nelinişte, de divorţuri, de sărăcie, de boală, de accidente, de năravuri! Cămătarii noi iau totul!

Liniştea care se înstăpâneşte aduce mai multă nelinişte. Însă nu mulţi vor să ştie că se pregăteşte ceva. Zilele tuturor sunt foarte grele. A căzut multă cenuşă, zgură, nepăsare. E nevoie de mult suflet, ca ele să dispară. Însă mai toţi dorm în opinci. Trec anii... şi ce ani grei! Cazanul fierbe. Dacă cineva nu este puţin întărit, cum va putea oare înfrunta o situaţie şi mai grea? Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni nepricopsiţi. Dacă se va face o zguduitură, câţi vor sta în picioare, câte case nu se vor dărâma?

Pregătiţi-vă, că în scurt timp o să vedeţi clocotul oalei care a fost pusă de mult la fiert. Acum şuieră... Şi să vă pregătiţi cât mai degrabă, cu cât mai multă tragere de inimă ca să puteţi înfrunta greutatea cea mare, vremurile cele de pe urmă. De două mii de ani ştia omul că trebuia să fie oricând gata! Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui înfruntată, ci sunt şi alte primejdii. De nu se va alunga aranjarea lumească, de nu va lucra mărimea de suflet, de nu va existe duh de jertfă, peste prag nu se va putea trece. Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, mult nu se va mai amâna, poate doar amânări mici. Cine le face? Cum nu se ştie, cum nu se ştie la ce să se aştepte orice om, nevoie e, mai mult decât oricând, mai mult decât orice de a avea, fiecare pentru oricine, iubire adevărată, frăţească, nu mincinoasă.

Astăzi se trăiesc zilele Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă asta. Lucrurile înaintează pas cu pas.

Pleacă mulţi dintre cei care erau aleşi să fie călăuze, pentru că oamenii nu ţin să meargă pe drumul de lumină, înspre lumină. Le le este mai dragă învăţătura eretică, le sunt mai dragi dezmăţurile şi banii, decât viaţa. Fără să fie împământenite, călăuzele se ridică şi pleacă fără veste. Ei au venit doar că trebuiau să le fie de folos oamenilor. De folos ar fi fost şi în Ceruri, dar grija celor ce ţin ca omul să rămână om a contat atunci când s-a hotărât să fie lumeşti făpturi, ca să aibă oamenii cu cine se întovărăşi la drumul greu ce va fi. Dacă încă vă mai pasă de sufletul vostru, căutaţi călăuzele, găsiţi-le şi faceţi ce e de făcut ca să fie şi ei copii de oameni, ca şi voi, pe acest Pământ. Că sunt bărbaţi, că sunt femei, luaţi aminte bine... dar să nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care singuri se numesc călăuze. Aceia nu în Ceruri vă vor a vă duce!

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [7] -