Dumnezeu lucrează printr-un om, pentru alt om, pentru a-i face bine. Diavolul de om se foloseşte, pentru ca omul să se distrugă pe sine, pentru a-şi face rău. Noi am îmbrăţişat ideea “Prin noi înşine”...
De unul singur, prin noi înşine... idei nobile la prima vedere, ucigaşe ale vieţii într-un final... De unul singur se poate orice, dacă e să vorbim de planul spiritului:un roman se scrie de unul singur, o pictură de unul singur se face, o compoziţie tot de unul singur este creată, însă nu şi ceea ce intră în caruselul vieţii reale, vieţii sociale, când, în orice formă, oricum, intervine şi altcineva: un loc de muncă – altcineva aprobă sau nu aprobă, o vânzare – altcineva cumpără sau nu cumpără, o călătorie – altcineva conduce mijlocul de transport, altcineva a produs autovehiculul ş.a.m.d. În viaţa socială, cu cât a devenit mai complexă, cu atât mai puţin “de unul singur” se mai poate să fie o deviză, cu atât mai puţin se mai poate face referire la singularul determinist al celor ce preaslăvesc singurătatea şi îi fac drum prin lumea oamenilor.
Legea vieţii pe Pământ, până la urmă, este o lege care, pentru tot ceea ce înseamnă realitatea materială, n-are de-a face cu unicitatea. Un bărbat sau o femeie nu pot avea copii de unul singur, ci doar împreună... avortul însă n-are nevoie de doi... Viaţa se naşte prin doi şi moare printr-unul. Un accidentat este salvat de altcineva, altfel, accidentatul, singur fiind, poate muri singur... Şi tot aşa, privind spre mai tot ce înseamnă a trăi, e uşor să se înţeleagă că viaţa înseamnă doi, moartea înseamnă unu... Viaţa înseamnă forţarea morţii, crearea din nimic, viaţa înseamnă binele, iar moartea înseamnă răul, pentru lumea materială. Unde-s doi puterea creşte, nu-şi pierde, în lumea noastră, deloc esenţa.
Ne-am înfumurat şi ne-am pervertit noi, şi am pervertit ideile, să nu ne dea de gol. Cu mâna, ostentativ pusă pe Biblie, mărturisim neadevărurile altor învăţături ce pun la zid acea scriere, în parte divină, în parte sfântă, dar în totalitate plină de înţelepciune şi înţelesuri. Le-am pervertit cu multă inteligenţă şi cu multe argumente care să le întărească în forma lor pervertită, însă mic este bagajul argumentelor ce ar putea să şi combată ideile care ne-ar arăta mândria şi trufia pervertitorilor şi pervertiţilor. Cu un asemenea bagaj izgonim repede pe cei care ne-ar pune o oglindă în faţă şi fugim de orice idee polemică, fugim de confruntarea argumentelor, nu doar a ideilor.
Ne facem rău şi-i facem puternici pe cei care vor să facă rău. Ei ştiu că dezbinarea este cheia succesului lor. Cei împărţiţi uşor pot fi stăpâniţi, cei singuri uşor pot fi folosiţi. A-l ajuta pe cineva ca doar singur să fie în reuşită, nu este o faptă bună, este o crimă. Acela doar pe un singur drum, impus, va merge, şi reuşind se va simţi dator, va simţi necesitate de a plăti, negândind că a dărui este sublim, este înălţăţor, negând că a dărui este dumnezeiesc!
Nici ochii nu văd realitatea de nu privesc amândoi, nici urechile nu aud ce trebuie să audă, de nu aud amândouă la fel de bine. Unu se poate multiplica cu el însuşi de oricâte ori, dar tot unu rezultă, Nici floarea nu face rod fără fluturi, nici fluturele nu trăieşte de nu ar fi floarea. De unul singur se pot face doar cele câteva care se pot face, în doi sau mai mult de doi, toate se pot face. Unu ţine doar de ceea ce nu se vede, de spirit, doi ţine de tot ce se vede, de tot ceea ce există în forma în care se vede. Pasărea de una singură zboară, dar pentru ca specia ei să nu dispară, de una singură nu stă. Şi nimeni altcineva dintre necuvântătoarele în lumină trăitoare. Unii poate se gândesc la râme, dar câţi pot să se vrea trăitori ca râmele?
Prin noi înşine, însinguraţi, chiar trişti, neputincioşi, ne recunoaştem printrele urmele paşilor, prea mândri pentru a ne privi ca umbre cu un nume comun în întunericul în care dispare orice contur, în care culorile mor, cu toată strălucirea ce o aveau cândva, când lumina le făcea să aibă şi nuanţe care să le facă distincte, căutăm ultima minciună care să ne umilească întru tot ceea ce suntem, fluturând steagul puterii de a arăta altora drumul singurătăţii şi reuşitei de a fi la dispoziţia altora, de a le fi de folosinţă cât mai putem fi de folosinţă.
Ştim să ne facem rău, şi asta o vedem după ce eram încredinţaţi că ne vom face bine. Când ni se apropie cineva, încredinţaţi suntem că nu vrea să ne facă bine, cu tot răul ce ni l-am făcut noi, în credinţa noastră de a şti ce este cu adevărat binele. Fiindcă cel ce vine cu ideea unui bine, potrivnic binelui ce l-am avut cândva, dar care rău a ieşit, ca rău îl vedem, deşi nici o dovadă că rău ar fi nu avem. Avem însă mândria de a ne şti singurii ştiutori a ceea ce e bine şi a ceea ce e rău, schimbători după cum bate vântul plăcerilor pe care nu putem să ni le refuzăm şi al foloaselor ce nu putem să le vrem doar ale meritelor, aşa cum ne sunt date a le avea.
Singurătăţii să-i dăm credit ne-am învăţat, şi ne-am învăţat să o ştim a avea puterea de a ne lăsa pe noi propriilor prea multe alegeri, în vieţuirea pe care o numim trai, când toate le putem rândui după cum ne vrem mofturile satisfăcute ori o dreptate după cum se asemanănă cu noi, trasă să păr ori închipuită, ori nerăbdării de a aştepta timpul ce se cuvine a-l aştepta pentru ca toate să fie sortite după cum prin destin sunt date. Că i-ar fi sufletului teamă de-mpărţiri ori de lovituri, ne spunem şi spunem, fără să ne întrebăm mintea cât de dreaptă e cu noi, de câte ori nu se preface a fi curată ca apa izvorului de munte, deşi colcăi de urzeli şi gânduri care urăsc şi nu iubesc, de gânduri care omoară pe loc, fără a ţine cont de cine este dătător de viaţă, fără a ţine seama că a veni pe lume nu înseamnă a învia... Că ne simţim a fi de noi înşine întregiţi o spunem, speriaţi de şansa pe care, după ce ne-am omorât, noi pe noi, singuri, singuri luându-ne dreptul de a ne fi ucigaşi, viaţa şi Cel de viaţă dătător ne dă, ne-o dă, spre a fi întregiţi prin aceeaşi lege care ne-a dat dreptul de a fi şi a o respecta şi noi.
Prin noi înşine, hotărâţi suntem să fim mai puternici decât viaţa, căreia îi punem ştreangul în care ajungem şi noi să ne trăim agonia aşteptării sfârşitului pe care, în virtutea a tot ce am ales, singuri să-l trăim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu