Timpul, cât nu-l fugărim şi cât nu-l lăsăm simplu trecător pe lângă noi, nu nu se împotriveşte, nu ne face să fim cei care din greşeală în greşeală trecem. Cât îi respectăm măsura firească, acea măsură pe care el o are pentru fiecare, a noastră fiind, ne ajută să fim noi, să nu ne pierdem de rostul şi destinul nostru. La urma-urmelor, timpul nu este decât o înşiruire, rostuită, de fapte, cele care între ele prin vorbe se leagă, şi, prin cele neştiute decât de noi înşine, prin gânduri. Timpul îşi are în noi originea şi, atât timp cât ne respectăm pe noi, el ne respectă, ştiindu-se, la rândul lui, respectat de noi, numit firesc, real, concludent.
Ne-am învăţat să nu mai fim noi înşine, să ne dorim mai mult, să ne dorim dintr-odată să facem să fie altfel, un altfel grăbit ori un altfel lăsat pe mai târziu. Şi aşa ajungem la o ruptură dureroasă. Ne rupem de timpul nostru, luăm drept bun, şi firesc, şi normal, un timp al altora, şi începem să clădim, ne spunem noi, să dărâmăm în realitate. Rătăciţi de drumul drept al timpului, ne fugărim pe noi înşine şi ne trezim sărind din piatră în piatră, lovindu-ne cu capul de pra-gul de sus, dar şi de pragul de jos. Ne trezim trecând din greşeală în greşeală, crezând de fiecare dată că nu mai greşim. Facem fapta, ajungem la alta, ne este clar că cea de dinainte a fost greşită şi ne promitem că nu mai greşim. Ne promitem doar, dar nu putem să nu greşim, decât după ce ne reîntâlnim cu timpul nostru. Învăţaţi fiind cu greşelile, se întâmplă, mai întotdeauna, ca tocmai fapta care ne readuce pe noi, nouă, să ni se pară a fi încă o greşeală. Şi, aşa luând-o, încercăm să facem tot ce depinde de noi, pentru a ne arăta că nu ne mai înşelăm, că este o greşeală. Însă timpul, redevenindu-ne aliat, nu se mai lasă convins, nu se mai dă alungat, şi nu ne mai lasă fără parapeţii drumului. El trece normal, faptele-şi au o firească trecere şi, după ce ne trezim deja alţii, ne dăm seama că s-au sfârşit greşelile, tocmai prin fapta pentru care eram în stare să facem jurământ suprem că este cu adevărat o greşeală.
Timpul trecut nu ni-l mai readucem, ne spunem, cumva, ca o acuză lui adusă pentru trecerea-i nemiloasă şi ca o scuză nouă, nepăsătorii de noi. Vinovaţi de lăsarea liberă prin fapte de-ale noastre, ale trecerii lui, nu ne mai recunoaştem, nu ne vrem. Vrem să găsim vinovaţi pentru toate, aşa cum, până când ajungem să-i punem în spate vinovăţia nefăcutelor noastre fapte, ne căutăm rostitori de vorbe frumoase, ne vrem privitori lung căutători, ca să ne avem întreagă speranţa că suntem mereu aceeaşi, netrecători şi neschimbaţi. Când cade cortina, când scena se dovedeşte a fi fost un podium de mucava prăbuşit de atâta întuneric şi ape tulburi, când în luminile orbitoare doar umbre mai putem privi, din spate, de stră-lucirea luminilor ne-aducem aminte, fiindu-ne clar, atunci când în spatele ei nu ne trecea prin gând să privim, timpul ne dădea târcoale, încerca să ne tragă de mânecă, încerca să ne spună că el totuşi trece, dar noi n-aveam motive să ne pese, siguri fiind că veşnicia ne aparţine, siguri fiind că nu ne mint lăudătorii, că el ne este sperietoare, speriat fiind că neînsoţit pe drumurile lui merge. Ajungem să înţelegem ce eram atunci când credeam că drumurile lui sunt drumurile lui şi drumurile noastre sunt drumurile noastre, şi ni le putem duce pe oriunde şi schimba oricând vrem.
Ne-am învăţat să căutăm leacuri şi lecuitori, aşa cum căutăm doctori şi tratamente, pentru ceea ce ajunge să doară, pentru ceea ce boală ajunge să fie. Şi pierdem timp căutând, şi pierdem timp cu aşteptarea sănătăţii care nu se poate, nu se mai poate, astfel, toată niciodată regăsi. Căutăm lecuitori şi leacuri, dar nu avem timp să aşteptăm, vrem totul repede, vrem imediat, ca şi cum cele de dinainte fapte, zile şi ani făcute, bine ne-ar fi făcut, de bine ne-au fost, iar ceea ce trebuie făcut rău ar fi, fiindcă repede rău se pate face, încet se face binele. Rău răului însă nimeni nu poate face spre a se face binele bine, numai rău binelui uşor, oricine poate face. Răului greu cineva i se poate împotrivi, binelui oricine poate să-i fie potrivnic. A vindeca nu-i la îndemâna celor care ştiu să facă rău, pentru că tot cu un rău aceia vor vrea să vindece. Doar cei care nu ştiu să facă rău pot face bine, doar ceea ce ştiu să nu strice şi mai rău ceea ce este deja stricat, pot să repare, pot să vindece. Cei ce ştiu calea răului, nu au cum să ştie calea binelui, fiindcă nu-i calea răului drumul invers pe calea binelui şi nu-i calea binelui drumul invers pe calea răului. Cui pe cui se scoate, dar cuiul ruginit nu cu un cui ruginit se poate scoate, ci doar cu unul nou, curat, şi neatins de nici o putreziciune, de nici o neputinţă. Altfel, cuiele ruginite se pot împinge unul pe altul, dar oricare se poate rupe şi, odată rupt vreunul, nimic nu se mai poate face.
Timpului nu-i dăm valoare înainte de a şti că a trecut, de a simţi, pe propria piele, în trăirile şi gândurile noastre, în faptele noastre, trecerea, ireversibilă. Tocmai faptul că nu-i dăm valoare ne face să nu-l privim ca fiind al nostru, ca fiindu-ne bun sfătuitor ci doar ca cel care nemilos ne biciuieşte, fiind ceva care de la sine se trece. Îl tot vrem înapoi şi doar ne împăcăm cu ideea că nu se mai întoarce. Uneori învăţăm, în ceasul al doisprezecelea, că-i mai putem încetini trecerea, nelăsându-l pe lângă noi trecător, alteori, nici măcar când se aud clopotele pregătindu-se să bată trecerea din vremea în care orice este posibil, înspre cea în care greu este posibil şi o banalitate, nu ne lăsăm nici măcar o clipă s-o trăim în felul în care el ne-ar face-o frumoasă, ţinem cu tot dinadinsul să-i arătăm că până la urmă reuşim ceea ce atâta vreme n-am reuşit, rămânându-ne, până la urmă bucuria, ori necazul, de a ne da bătuţi, de a ne pleca privirea în pământ, căutând, înspre trecut, urmele trecerii lui, urmele pe unde noi am lăsat paşii să calce pe propria viaţă, pe bucuriile ce ni le-am refuzat, dând plăcerii clipei puterea de a se autoîncorona regină a bucuriei şi chiar a-şi aroga, emfatic, nuanţele a ceea ce nu este decât o fulgerare, fericirea, şi, mincinos, dreptul de a se numi împlinire, lăsându-ne furaţi de prea strălucitoarea efemeritate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu