Înainte de plecare, vestitor [4]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [3] -

De-ar fi fost să se păstreze tot ceea ce fuseseră învăţaţi oamenii, lumea nu ar mai fi avut parte nici de suferinţă, nici de durere, nici de sărăcie, nici de foame, şi nici Pământul n-ar mai fi fost golit fără motiv, de tot ce avea şi omului i-ar fi fost necesar să facă ceea ce abia de acum încolo va putea să facă. Zice-vor unii că aşa trebuia să fie, că doar în apă mlăştinită nufărul înfloreşte, splendoarea florii este văzută. Şi vor zice tot ei că nu s-ar fi putut afla ce este bine de cineva ce n-a ştiut ce este rău, ori că nici un cuvânt nu s-ar fi alăturat altui cuvânt spre a înfrumuseţa, auzindu-le, sufletul. Dar eu spun, chiar dacă în faţă, sau în spate, îmi voi auzi numele pus lângă judecăţi de tot felul, nu mă voi grăbi să îi cred. Căci se va scurge timpul şi se va arăta vremea când lacrimile vor face tumbe şi se vor aşeza pe faţa celui care a spus ceea ce nu avea motiv să fie spus. Pe cei ce se vor grăbi să facă aşa cum alţii, altora, le-au pus masca propriei făpturi, îi voi lăsa să se grabească. Azi nu le-ar fi îndeajuns nici o eternitate pentru a înţelege ce alţii au timp să le arate.

Vă spun cât mai e timp să luaţi aminte, cât mai e timp să tăiaţi din rădăcină buruiana otrăvitoare cere, fără să o ştiţi, creşte chiar la picioarele voastre şi s-a ridicat, încolăcindu-vă. Mai e încă timp, şi chiar de-ar fi tot atât cât unei albine îi trebuie pentru a zbura din stup către prima floare, încă nu-i totul pierdut. Asemenea albinei care de nu zboară din stup nu-şi poate avea gând de a face miere, omul, de nu se învredniceşte a-şi face uitate nărăviri vechi, la rod, la spor, la viaţă veşnică aici şi în ceruri, nu se poate gândi.

În cărţi citiţi despre cele ce atunci s-au întâmplat. Citiţi să ştiţi şi citiţi să-i ştiţi pe cei care fac tălmăciri ori pe cei care fac răstălmăciri. Şi dacă luaţi bine aminte, pe cei care un alt adevăr vor să vă arate singuri nu îi veţi găsi, vor veni tot timpul cu oameni după ei, iar aceştia vă vor spune cât de mare este adevărul pe care, rătălmăcit vi-l dau vouă prin slova cărţii sau prin cuvântul rostit cu pompă şi evlavie mai mare decât a celor ce se roagă mereu pentru venirea binelui în lume. Căci, dintotdeauna, cărturari puţini au stat lângă cei care adevărul l-au rostit şi dreptatea au vrut să o arate oamenilor. Priviţi-i şi, înainte de a crede tot, amintiţi-vă de e, aşa cum spun, ceea ce dintotdeauna se ştie. Eu doar vă dau de veste că pe Pământ, sub soare, nou nu este nimic, că aşa cum a fost în vremea aceea, ba mai mult decât atunci, este şi acum.

Erau cărturarii plini de ifose şi se lăfăiau în laudele celor pe care îi puneau în scrieri spre a ştiuţi de cât mai mulţi. Şi, spre a fi ştiuţi şi de cei care vor fi să vină în vieţile viitoare, vorbeau despre ei cum că din Ceruri au neamul coborâtor şi de Ceruri lăsaţi să aibă ceea ce au şi să fie ceea ce sunt, să aibă drept asupra altora ca ei şi să fie stăpâni pe viaţa şi pe moartea altora ca ei. Şi nu se ruşinau nici a schimba adevărul trecutului în u-nul care să fie plin de fapte de laudă şi fapte făcătoare de dreptate, până şi moartea nevinaţilor copii cu neruşinare spusă a fi făcută cu vrere şi poruncă din Ceruri, spre a nu se face rău timpurilor în care ei trăiau. Cum şi atunci, ca şi acum, oamenii repede credeau pe cei despre care mulţi vorbeau şi le făceau plecăciuni, ajunseseră să fie mai repede ei crezuţi decât se avea încrederea în sine.

Erau şi se numeau cărturari, ei, cei ce se tot pomeneau unul pe altul, nu cumva să-i treacă vreunuia prin cap să nu-i vadă drumul greu şi anevoios, timpul pierdut în a-i citi pe alţii şi timpul pierdut de a lua de colo o idee, de dincolo o altă idee şi a încropi o scriere care să se încolăcească precum cuscuta pe prea încrezătoarea şi leneşa minte a omului care ia de adevăr fără cusur ceea ce se găseşte mai uşor şi mai la îndemână, scrierea care e lăudată de cei care au fost de alţii făcuţi ieşitori în faţa oamenilor sprei a le da, sau vinde, picături numărate din ceea ce au cunoscut sau din ceea ce ei cred că e cunoaştere de preţ.

La mare prietenie erau cărturarii cu fariseii, cei care de cărturari aveau nevoie pentru a le fi cunoscută legea lor, pierdută de Legea în care Pământul, lumea, viaţa se putea să existe. Ştiind legile firii umane, ştiind dorinţa omului de mărire şi mândrie, aţâţau focul nimicitor şi nimiccitor al cărturarilor, cu vorbe de mărire şi laudă. Şi aşa se ajunsese ca ei, tagmă lângă tagmă, să facă învoială şi împotrivire la tot ceea ce fusese cândva rost omenirii. Şi aşa se ajunsese ca stăpânitori şi biruitori vremelnici să fie rostiţi spre cinstire, alături de Ceruri şi să fie slăviţi asememea Cerurilor. Venise El, ştiind de unde şi de ce a venit şi găsise pe oameni în neştiinţă, duşi de fachiri pe post de cărturari, de nu se mai ştia cine, în Ceruri, le este de ajutor şi cine le este izbăvitor. Şi le spunea oamenilor că, după el, alţi fachiri se vor ridica la rang de duhovnici, spunând că în numele Cerurilor lucrează pentru oameni, şi vor arăta fapte şi vor spune vorbe, şi vor scrie cuvinte prin care iarăşi oamenii vor ajunge să ceară Dumnezeului cel Prea Înalt ajutor şi să caute izbăvire la Dumnezeu, că se vor închina iarăşi unor închipuite desene, zice-se, purtătoare de noroc, în numele Duhului Sfânt.

Cu acelaşi mare zel sunt în ziua de azi cărturari, pe oriunde se vrea mânată privirea, pe oriunde ajung paşii. Peste tot, pe tarabe, se găsesc scrieri, cu un noian de învăţături, care mai de care mai adunătoare de nemaiadunate idei, năucitoare şi născătoare de năluci. N-ar putea nimeni să desluşească babilonia unor principii călcate în picioare pentru a putea fi puse, sub aceleaşi acoperământ, născociri ale unor minţi puse pe căpătuială într-ale mândriei de a se şti pomeniţi şi ridicaţi în slăvi. Cunoaşterea a devenit un bun care se vinde oricui, chiar şi aceluia care nici în clin nici în mânecă nu are măcar o idee despre viaţă. Cărturarii de acum sunt la fel ca cei de atunci, viaţa oamenilor o cunosc din cărţile altora, care nici ei nu o cunoşteau prea bine. Din zece vorbe doar două sunt de la ei, vorbele care leagă pe cele de alţii, mai demult spuse, de ei reamintite. Scrise într-o limbă şi răstălmăcite, cărturăreştile învăţături fug până şi de cel care le-a scris. Scriu mulţi, scriu pentru că aşa cred ei că-şi schimbă faţa şi că Dumnezeu îi are în vedere nu cu faptele ci cu cele scrise. Ucigaşii de suflete dar şi de omeneşti făpturi vorbesc despre acceptare şi blândeţe, târfele despre lumină şi iubire, hoţii despre cinste iar cei care nu au nici o înţelegere despre planurile înalte, subtile ale ştiinţei, despre marile descoperiri. Totul este învălmăşală şi învălmăşire cu scop declarat nobil, cu scop real ascuns însă oricui...

Aduc ei veşti despre deschideri de drumuri şi deschideri de porţi către Ceruri şi înălţimi. Prind din zbor frânturi de idei şi le dau înţeles ce face din vultur un vânător al muştelor, din Dumnezeu un paznic al lumii iar din ierarhiile cereşti simple ajutoare, la dispoziţia omului. Aceste idei au ajuns la mare căutare şi mare preţ, toţi stricaţii fiind ahtiaţi după ele şi lăudându-le tare, că au ajuns şi cei unii dintre cei curaţi să creadă că până acum au avut drumul greşit şi e bine să ia aminte la cele scrise în ele, să caute să facă aşa cum este scris în cărţile ce vând cunoaştere şi vând metode de vindecare a sufletului omului.

Tot ei, cei care scriu cărţi azi, propăvăduind nejudecata semenului, o fac nu din pornire către semeni, ci din frica cea mare pe care o au pentru ca cineva să arate faţa lor cea adevărată. Ei îşi au închise porţile Cerurilor şi, prin scrisele lor cărţi, îi îndeamnă şi-i opresc pe alţii să intre pe ele, colindă sau vor să colinde lumea, în lung şi-n lat spre a găsi ucenici şi încercători într-ale celor scrise de ei şi gasindu-l, îi fac nu plini de lumină, aşa cum se laudă ei că fac prin ceea ce scriu, ci îndoit faţă de ei, plini de întuneric. Şi se simt de mare fală când ucenici sunt tot mai mulţi. Şi au obiceiul, mai mult pe ascuns, dar şi de faţă, cei care au mai mare neruşinarea, să umble pe la casele oamenilor spre a le sparge, dar cu făţărnicie se roagă pentru necăderea caselor, fiind deopotrivă una cu şarpele ce, ademenitor, a stricat rostul vieţii, aşa cum dat era să fie, ştiind Eve gata oricând să încerce totul spre a se putea umple de glorie pământeană, chiar şi dacă ştiu că sufleteşte sunt un terci ce abia de se va putea târî spre judecată. Şi tot prin cărţi au făcut din cei sunt urmaşi lui Adam o umbră, care de teama cuvintelor, curajul l-au schimbat în laşitate în faţa neruşinaţilor umblători prin case, căci li s-a spus că un barbat adevărat este nu cel ce are curaj de a înfrunta pe hoţ, ci acela care acceptă hoţia ca fiind dată să fie. Iar azi, mulţi dintre ei au ajuns, din citirea şi luarea ca adevăr a scriselor în cărţile acestor făcători de minciuni, mai ademeniţi decât Eva sau oricare din urmaşele ei.

Iar minciuna nu-şi mai încape nici în pielea legăturii nici în pielea celui de a scris. Şi seamăna, şi ei, şi scrisele lor, cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţenia, arătându-se drepţi şi arătând despre dreptate oamenilor, înăuntru însă sunt plini de făţărnicie şi de fărădelege. Sunt ticluite bine cele ştiute şi împănate cu lucrături pe dedesubt ale cuvintelor, ca nu cumva să mai scape cel care este prins în mreaja lor. S-a prea ajuns uşor oricine şi orice să scrie. S-au făcut cei mincinoşi, adunându-se, ca unul, vorbind la fel, făcând să fie omorâţi cei care nu sunt asemenea lor. Au făurit alte reguli prin care ce era aproape de suflet să nu mai aibă acelaşi nume, dând numele furat la cimiliturile lor scrise în fuga paşilor spre himera văzutului de către toţi. Căci drag li-i la ospeţe să stea în cap de mese, ori deasupra capetelor tuturor, să se învârtoşeze şi să se desfrâneze la ceas de taină, culegând rodul minciunii. Şi-şi arată mare supărare de cineva, de nu l-au prins alături de ei în minciună, arătându-se vederii oamenilor aşa cum este, arată urâţenia pe care ei o mânjesc în culori care ţipă şi o dau de post de învăţătură spre deschiderea porţilor cele mari şi luminoase ale Cerurilor. Dar asta fără să spună că sunt mândri de ei şi de cei ce le sunt părinţi într-ale faptei ce a ucis pe proorocii care au fost sau nu vazuţi cum se cuvine atunci când trăiau. Ei sunt cei care-şi întrec pe acei părinţi, ucigând până şi copii, spre a nu se ridica vreunul ca prooroc.

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [5] -