vineri, 16 decembrie 2011

Veghetorii

Picături de rouă încep să îngheţe, agăţate de ploapele celor ce, fie vară, fie iarnă, fie zi ori fie noapte, se aşază în răscrucea lumii pentru a-i veghea drumul. Ei sunt ei, şi nu se deosebesc de ceilalţi dacă nu sunt priviţi drept în ochi, unde străluceşte puterea adevărului, dacă nu le sunt privite hainele ponosite de atâta soare şi atâta vânt, nicidecum de trecerea timpului, dacă nu sunt priviţi din profil, când poate fi văzută poziţia drept-privitoare a ochilor, căutători în descifrarea detaliilor, ori cutele frunţii, la fel de vechi ca şi vârsta ce nu şi-o ascund niciodată, dar, din cei ce îi privesc, puţini o pot spune, puţini sunt cei care se aproapie de adevăr.
La ceasul dimineţii, se arată de multe ori înlăcrimaţi. E ceea ce văd toţi, însă puţini pot să vadă că pe ochii lor s-a strâns roua nopţii de veghe, şi, spre a nu fi văzută şi înţelesă a fi muncă istovitoare, se preface în lacrimă. Iarna, chiciura ia locul genelor şi toată lumea îi vede ca devreme, prea devreme, înainte de vreme, îmbătrâniţi.
La ora când soarele aşterne aure deasupra tuturor, ei, veghetorii sorţii lumii, îşi lasă capul pe spate, privind la soare şi înspre soare, ca de la egal la egal. Îşi iau hrana cea de toate zilele, cea care ori le lipseşte, ori o dau altora, dintr-o rază fulgerândă, raza pe care doar ei o percep. Nici norii furtunilor nu poate opri acea rază, aşa cum vântul, oricât de puternic ar fi, nu o pot împrăştia. Şi nici pe ei, slabi, firavi şi plapânzi, nu-i poate mişca nimic în timpul acela, scurt pentru unii, cât sunt, privire cu privire, una cu soarele.
Seara vine mai tarziu decât vine pentru toţi ceilalţi. Prinşi cu treaba, nu prind de veste că se înserarează, căci din ochi le răsare o lumină vie, nelăsându-i pradă nici nopţii, nici hoţilor de stele, nici celor care, prin giumbuşlucuri sau prefăcătorie, vor să-şi ascundă adevăratele drumuri . Mai mult, când stelele se ascund sub perdeaua norilor, pentru cei rătăciţi, privirile lor devin stele călăuzitoare.
În plina noapte, când toţi adorm sau când unii îşi pecetluiesc neputinţele, de veghe la somnul lumii rămân ei, cei care îmbujorează gândurile celor ce plâng în triştete, cei ce îmbogăţesc sufletele săracilor, cei ce redau speranţa de libertate tuturor celor ce vieţuiesc în prizonierate, cei ce alină durerile suferinzilor, cei ce îmblânzesc pe cei dedaţi la absurdele plăceri distrugătoare, cei ce pun pe fugă ucigaşii de vise, cei ce zădărnicesc lucrarea otrăvitorilor de minţi. Sunt mereu fără de dorinţă de somn, sunt mereu cei ce se trezesc primii, sunt cei care aţipesc, dormind doar cât să nu poată cineva să aibă timp ca să poată sparge peceţile lumii.
Dintre ei, sunt unii , câţiva, care caută între cer şi pământ, să se poată ca pământul să nu se clatine de atâta ură şi neiubire, răutate şi minciună, de toate cele care se arată ca neputinţă şi motive de nelinişti, zbateri, lupte şi războaie. Sunt cei care dau de ştire oamenilor de răul ce îi pândeşte, cei care mereu îi îndeamnă de a fi oricând gata să poată merge, cu privirea desprinsă din urma paşilor altora, în orice altă lume ar avea de mers.
De mii de de ani sunt căutatorii de cei ai lor, de cei ce parte au fost întregului lor şi trebuie întregul să-l refacă, spre a redeveni asemenea a ceea ce sunt în Ceruri.
Veghetorii sunt azi cei care trebuie să îndure, de la cei ce nu le ştiu şi nu le înţeleg rolul, ocară şi arătări cu degetul. Sunt alungaţi de oriunde li se simte prezenţa prin dorinţa schimbării în bine, iar răul ce alţii l-au făcut, tot lor le este pus în spate.
Dar veghetorii nu dorm... Şi nu mor... Şi, îmbătrânind, întineresc!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: