vineri, 13 decembrie 2013

Întîia oară înspre prima dată

Între vorbe şi fapte,un întreg univers de trăiri încape. Oricât de meşteşugite, ori de seci, vorbele s-ar lăsa spuse, şi oricâte înţelesuri, ca formă şi esenţă, ar avea, frumuseţea faptelor n-o pot cuprinde, n-o pot arăta vederii minţii altora.
Te-am privit, m-ai privit, eu ştiindu-te, tu mirată şi întrebătoare, în nesiguranţa apariţiei fără veste, de niciunde, a mea. Căutai adevărul fără să ai de unde să ştii că un singur pas, un singur cuvânt, ne ţineau încă departe. Nici acum nu-ţi voieşti a crede că un singur pas şi un singur cuvânt ne-au ţinut departe, un pas şi un cuvânt au lipsit pentru a-ţi alunga nesiguranţa şi a ne face depărtată necunoaşterea unuia de către o amintire a trecutului ce deja n-ar mai fi fost amintire, iar trecutul n-ar mai fi fost trecut, ci în faptă a viitorului s-ar fi preschimbat. În toată nesiguranţa privirilor prezentului, te-am văzut zâmbind dimineţii faptelor împlinite şi a bucuriei trăirii regăsite, a dorinţei de a primi şi de a dărui, a mă primi şi a te dărui. Ai plecat şi ai revenit înainte de a te pierde prin mulţimea clipelor care încă sunt date a trece, pentru a te întâlni cu acea clipă în care toate vor lipsi, doar noi doi îi vom fi prezenţi trăitori.
Doar privirile care treceau dincolo de prezentul furnicarului din jur, când întâmplarea a făcut să ne putem pe de-a-ntregul avea în orizontul mărginit de prezenţe necunoscute şi vitrine încărcate de falsul unei lumi care crede că ceea ce se arată există şi că tot ce există se şi arată, te-au trădat mie. Oricâţi, dintre cei care treceau pe lângă noi, şi chiar printre noi, ceea ce se arăta, vedeau, ceea ce exista nu vedeau, ceea ce va fi şi ceea ce vom fi, nicicum nu li s-ar fi putut lăsa a crede că face parte din ceea ce există. Te-au trădat mie privirile dintre vorbele ce le rosteai cuiva, cuiva de mai departe, unui cuiva ce trebuia să trebuia să vină şi nu venea, cuiva ce trebuia să vină în întâmpinarea-ţi şi altundeva era. S-au rânduit, fiind rostuite, toate în aşa fel ca să ajungi să ştii, fără a cunoaşte, deja ştiutul pe care, până în clipa dezgolirii de lumeştile haine şi măşti, neştiut ţi-ar fi fost dat să-ţi fie. Acum doar ţi se pare că nu-l ştii.
Îţi alunecau privirile în toate părţile, căutând, dar ţi s-au oprit de câteva ori, săgetând privirile mele. Îţi auzeam şi întrebările şi răspunsurile pe care ţie doar ţi le puneai şi doar tu ţi le dădeai. Ţi-aş fi dat eu răspunsurile, dar, din tot ceea ce erau răspunsurile tale, am înţeles că trebuie să rămân ceea ce eram, căci altfel viitorul ar fi îngheţat pentru toată această viaţă, ori s-ar fi forţat prin voinţa noastră şi ar fi murit puţin mai apoi, cu regretul că nu s-a lăsat trăit şi n-a putut să ni se dăruiască, pentru a umple universul trăirilor, acel univers care va fi văzut de alţii ca un gol dintre fapte şi vorbe. În tăcerea dintre vorbele rostite, buzele şopteau şi privirile se înflăcărau, aprinzând torţa care ne va lumina.
Te-ai regăsit în privirile mele, pe care, înţelegându-le rostul ce-l aveau, de a privi pentru a şti că nici trecutul, nici viitorul, de demult, de doar o clipă sau de mai târziu, n-au cum să-şi mai caute un alt drum, fiind hărăzite să se lase, între două clipiri, lacrimei ce poartă în ea şi iertarea şi dezlegarea, şi tot în ea poartă şi speranţa şi dorinţa. Te-ai regăsit şoptindu-ţi gândul tău, ce-şi ridica, fără să mai aştepte încuviinţarea ta, cortina pe care un prezent efener a lăsat-o să cadă şi te face să crezi că este la fel prinsă jos, ca şi pe margini, tot atât de bine cât este prinsă sus, ca să stea şi să rămână ca un zid ce nu-l poţi trece, zid la care te-ai arăta pusă dacă te-ai apropia de el. Te-ai regăsit văzând că nici o piatră nu se ridică, ci doar se ridică o privire care înţelege că ceea ce a fost, a fost, seva întâmpla să fie ceea ce doar prin întâmplare este să fie, dar va fi ceea ce va fi, fără ca ceva din ceea ce va fi să stea să se mai gândească la ceva din ceea ce a fost, chiar şi din acest prezentul care se lasă sedus de trecut.
Întâia oară a fost să te văd, recunoscându-te, întâia oară a fost să mă vezi, căutându-mă printre amintiri, neînţelegând de ce nu-ţi sunt ştiut din poveştile trecutului, aşa cum toţi cei din trecut îţi sunt ştiuţi, deşi, aparent, de-acolo ţi-aş fi venit, fiindcă la fel de bine şi pe mine mă ştiai. Întîia oară ţi-ai întrebat gândurile de unde s-au pornit de n-ai reuşit să-ţi mai opreşti privirii atente tremurul şoaptelor ce se încurcau cu vorbele pe care şe rosteai văpaia ochilor ce lumina mai cald şi mai puternic decât toate luminile ce ne înconjurau şi graba cu care te-ai întors pentru a-ţi putea dumiri nedumerirea venirii, de nicăieri, în calea ta, a mea, cel pe care doar visul îl putea aduce şi doar întâmplarea, în drumul tău, îl putea pune. Întâia oară, ca şi cum n-ar fi fost iarnă, chipul tău, ca florile primăverii se arătau a se deschide, simţind că le sunt atrase privirile de cerul senin, înseninându-se şi ele, voindu-se, asemenea înaltului cerului, înălţătoare şi născătoare de dorinţa înălţării. Te priveam privind spre mine, simţind golul ce-l făceai împrejuru-mi, spre a te convinge că nu trăieşti în vis ci trăieşti un vis, pentru a te convige că visul este de acum timp al prezentului, care pune temelia viselor ce se vor lăsa trăite, ce se vor coborî, tot în miez de noapte, din trăire în faptă trăită, din dorinţă în împlinirea firecului. Întîia oară, aşa a fost să fie... Întâia oară, a fost pasul înspre întîia dată...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: