Rătăcind înspre lumini

Când nu mai vroia nici gândul să-şi mai de crezare, când el singur începuse să-şi închipuie că a fost doar plăsmuire şi dorinţă,neaşteptat şi fulgerător, dintr-un nimic al vorbelor, dintr-un nicăieri al întrebărilor, s-a născut şi mi s-a dat, despre tine, vestea că drumurile nu te-au rătăcit, că mirajele nu te-au atras, că, întâmplările pe care nici chiar tu nu le-ai găsit şi te frămânţi să le găseşti înţeles, te-au ţinut în loc, păstrându-te dăruită harului de a păşi, aşa cum mi-e dat şi mie să ştiu, ca părtaş al clipei pasului tău, întâia oară pragul ce va fi începutul drumului tău de îndumnezeire şi nemurire firească.

Eram în căutarea unor înţelesuri pentru un prezent care se arată pierdut de realitate şi este pierdut, nu doar zic, dar îl şi simt, pierdut de realismul care să-i dea puterea de a fi arc ce aruncă, spre stele, săgeata care poartă în vârful ei, nu otrava neputinţei, ci torţa nemuririi, când povestea unei întâmplări, cu urme şi urmări mai greu de acceptat pentru tine, prea vizibile pentru cei care, ca mine, privesc înspre oameni, rostogolindu-se prin valuri de ceaţă şi umbre de întuneric, la lumină, o lumină încă firavă şi plăpândă, a scos aşteptarea în care stând, fără motiv pentru toţi cei care te ştiu, lasă orizont deschis suferinţei care ţi s-a dat pentru a nu şti nimeni, nici chiar tu, pentru a-ţi avea neprihănirea curat blazon, când porunca Cerurilor o vei urma-o şi se va pecetlui drumul destinului.

Sunt încă rătăcitor, dar nu rătăcesc fără nici un ţel, nu rătăcesc orbecăind într-o lume în care doar lumina copcilor de gheaţă mai lasă ştiută schimbarea din noapte în zi şi din zi în noapte, ci, în căutarea adevărului, pe deasupra gheţii dinadins pusă peste el, peste marele adevăr, care, odată eliberat, ar aprinde focul care ar mistui bietele proptele puse unor bolovani, prinşi cu învelitori şi chingi spre a nu fi spulberaţi de vântul marilor înălţimi la care au fost urcaţi, cu preţul sufletelor cumpărate de la alţii pe preţ de minciună şi înşelătorie, plătită fiind unealta care, doar pe întuneric, face şi desface orice i se cere, pentru a avea motiv să ceară, de câte ori este rost de cădere şi decădere, preţ înzecit şi dobândă înzecită. Tocmai trecând prin vârtejul viscolului ce-mi căuta privirea spre a o îngheţa, pe când încerca să-mi facă voinţa să încline stindardul luptei până la capăt, mi-au venit în auz vorbele prin care troienele despre tine vorbeau, de acelaşi vârtej, care e în juru-mi, şi tu fiind prinsă. Sunt încă rătăcitor, dar şi drumul acesta, rostogolit de întoarceri de o clipă, îşi are motiv şi să fie al rătăcirii, şi al pierderii unui timp ce s-a dus prea înainte, pentru ca tu să vii, acolo şi atunci când şi eu va fi să ajung, în acel timp şi loc ce-i dat şi ştiut chiar şi de noi, cei ce acum chiar de noi ni se pare că nimic nu ştim.

Te-ai mai lăsat prinsă de vârtejul unor plânsete cu lacrimi doar tivite de ploeoapele care, abia de se lasau întredeschise, pentru ca privirile căutătoare ale slăbiciunilor să nu fie văzute, şi-a fost suficient ca să-ţi mai laşi din timpul tău, de rod bogat şi al paşilor de îndumnezeire, să se prindă în hora acelui vechi timp ce se rostuia pe apucate, după capriciile celor care credeau că se pot juca ori de-a hoţii şi vardiştii, ori de-a v-aţi ascunselea, cu viaţa altora, din marea lor teamă de a nu-şi vedea, în nenumăratele oglinzi prinse, prin casele lor, pe orişiunde, spre a se putea lăuda cu vederea lor luminoa-să, gândul plin de ridurile încordărilor născute din dorinţa de a avea ceea nu nu le era dat să aibă, neavând nici măcar motive, nicidecum merite, de a avea, de a pune capcane drumurilor spre a zăbovi paşii celor care, firesc, îşi aveau graba lor spre mai departe, spre un totdeauna ce este hărăzit luptătorilor şi nu lăudătorilor de ei înşişi. Lăsându-te prinsă tu, rătăcirilor le-ai mai dat o clipă de răgaz, îndestulătoare pentru ele, cele care dacă umbra unui deget o văd, mâna întreagă o cuprind, şi încurajate de vuietul vârtejului şi de umbra acelor lacrimi, se vroiau a le vedea eu ca pe nişte porţi înlăcătuite, de netrecut, de nespart, de nedeschis, ca să nu-mi pot, în nici un fel gândi, cunoaşterea a ceea ce se ţine ascuns de ochii care pot să vadă orizontul atât de la stânga la dreapta, cât şi de jos în sus, înainte-mergător dar şi totdeauna înălţător.

Abia când şi-a dat, iarăşi, crezare gândul care putea să reaprindă candela speranţei, am putut să văd candela pâlpăitoare, ce-ţi lumina ţie fereastra pentru a-ţi feri privirea de înfiorătorul joc al umbrelor care se lăsau văzute ca şi înălţimi spre ceruri privitoare, cât nu erai de somnul ce trebuia să fie odihnitor, îmbrăţişată, ori se arătau de-a dreptul înfricoşătoare, nu doar ţie, ci şi somnului tău, care-şi căuta cotloane în care să se poată ascunde de viforniţe ori de arşiţele pe care trebuia, odată cu tine, să le îndure, fără să aibă timp de a te trezi, ca să vă puteţi, cumva, feri. Şi, văzând lumina ce singură se lupta spre a nu se stinge, nemaiputându-se baza pe flacăra ce din tine pornind, o putea reaprinde, m-am lăsat pierdut de căutarea rătăcirii mele. Abia atunci mi-a fost limpede vederea chipului tău, acel adevăr al prezentului care conturează sensul şi ţelul rătăcirii de acum, cea în care gândul se poate rupe de propriile-i rădăcini prea mult stătătoare în loc, spre a ne urca, împreună, în seninul înaltului.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [33]

*Nu-mi lăsaţi timp liber! Îl expandez şi nu îmbătrânesc. Şi atunci sunt eu vinovat că vă comparaţi cu mine şi vă simţiţi bătrâni?

*Nu e deloc greu să sincronizezi o cădere cu altă cădere.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [32]

*Cei care ţin post pentru că ştiu că aşa e bine, pot să ţină post şi la bani?

*Închisorile au fost şi sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile.

*Să mori e uşor! Dar dacă ar fi să te renaşti tu, cum crezi că ar fi?

*Se vinde loc de casă, loc de veci, loc în sală etc, dar loc de muncă vinde cineva?

*Câţi oameni pot înţelege altceva în afară de stânga-dreapta şi înainte-înapoi? Câţi mai au şi înţeles pentru sus-jos? Dar dincolo de acestea trei?

*Căutând adevărul mai uşor descoperi minciuna.

Din întâmplarea continuării

Ca să ştie de ce a fost să fie ceva, cumva, doar marile idei dacă se iau, nu e niciodată îndeajuns, trebuie totdeauna căutat, de dorinţe şi motive, de fapte şi năzuinţe, trecutul de dinainte de acel început, gândurile de cu puţin mai înainte de primul pas, de primul cuvânt, ca mai apoi să urmeze paşii mici care au urmat acelui pas uriaş, până la cel de-al doilea pas, cel care fiind corolarul paşilor mici, a dat o direcţie definitivă drumului către pasul definitoriu, la fel de mare precum cel dintâi. Şi, ca să se facă şi mai mare înţelesul, toţi paşii definiţi de fapte şi vorbe, cu toate realităţile ce le-au fost prezent, prezentul care vine, încet-încet, din viitor spre a se şti trecut, trebuie luat în seamă... Şi chiar şi aşa, un sfert din tot rămâne sub stăpânirea întâmplării, coincidenţelor şi anonimatelor pe care Pura Conştiinţă a noastră, cea care doar de Dumnezeu ascultă, nouă fiindu-ne, nu rareori, cu totul şi cu totul împotrivă, îl foloseşte pentru a ne arăta cât am greşit şi cât putem greşi, cât de mare ne poate fi greşeala neacceptării ideii că suntem oameni şi nu maşinării care trebăluiesc pentru a arăta că există.

Din cele două lumi mari, cuprinzătoare a două lumi mai mici, am venit şi noi doi, unul către celălalt. Tu, din lumea ta reală, materială, dar plină de întâmplări ciudate, cu neputinţa lor de a fi, ca şi lumea, reală, eu, din lumea mea ciudată, dar plină de înţelesul tuturor întâmplărilor ce devin, astfel, prin însăşi forma lor, reale; tu din lumea în care toate au un preţ şi o valoare, eu din lumea în care toate sunt de nepreţuit, având valoare prin chiar existenţa şi întâmplătoarea lor apariţie în universul existenţei fiecăruia; tu din lumea în care chiar şi singurătatea este, mai nou, o virtute, eu din lumea în care ea este mai degrabă o absurditate, nicidecum o acceptare a curajului şi puterii de a fi om.

Drum spre viaţă, drum prin viaţă ne căutam, mai mult sau mai puţin ştiutori ai rostului faptelor de dinainte de clipa căutării, privitori, într-un alt fel, până atunci ai lumeştilor obişnuinţe şi ţeluri. Din motivele întâmplărilor ai venit fără oprelişti în a-mi spune, cu mai multe, de multe ori, ori mai puţine, uneori, detalii, despre un trecut cu bune şi rele, despre înţelesurile de cândva, altfel sau la fel cu ale prezentului. Ai venit povestind, cu un curaj ce doar cunoaşterii profunde şi vechi, dintre noi, i se putea alătura care, în forma de acum a lumii, apă la moară ar fi dat judecăţilor de tot felul. Curajul tău m-a lăsat mut în a povesti şi eu mai mult despre trecut, cu sau fără detalii. Curajul tău m-a lăsat fără hotărârile zilelor de mai înainte, făcându-mă chiar să uit că şi trecutul meu, judecat şi despicat în patru şi în patruzeci şi patru până atunci, de fiecare dată când, în toate cele pe care nu le-am uitat le-am povestit, e, la un loc luat, altfel ca timp şi motive doar, la fel de încărcat şi bun de folosit împotrivă-mi, de cei care vor să-mi pună piedici sau bariere. Ne-au rămas nepovestite doar pentru faptul că era timpul poveştii tale, era timpul uşurării tale, cu toate motivele pentru care drumului tău ţi-am fost dat, să-şi fiu alături, începutului şi continuării, era timpul înţelegerii, de către tine, a iertării ce ţi se poate da, fără împilarea prezentului prin dovezile trecutului.

Eu nepregătit eram pentru a trăi alte întâmplări decât acele câteva fulgerări ce marcau o monotonie în care timpul se ascundea printre filele calendarelor ce nu-şi găseau rostul de a mai fi văzute, oarecum ştiute... Tu nu voiai să te gândeşti la o răstălmăcire a viselor într-un prezent de care te îngrijorai, văzându-l ticsit de trecerea fără folos şi prea plin de oameni şi poveşti care se frângeau unele pe altele în judecata prejudecăţilor din care erau ivite. Tu priveai către un prag al devenirii, fără să-ţi poţi uita trecutul care te îmbrâncea spre înapoi, eu rugam Cerurile, spre a-mi lăsa grabă paşilor înspre pragul cel mare al întoarcerii acasă, acolo de unde să-mi pot privi trupul rămas lumii ca dovadă a celor ce le-am lăsat ei, într-o existenţă în care s-a împleti a învăţa cu a şti, şi amândouă cu a cunoaşte necunoaşterea care, la-nceput, mi-a fost dată, în nici un fel fardată cu poleieli trecătoare. Şi, chiar aşa fiind, totuşi ne-am bătut drumuri unul către celălalt, lăsându-mi-te dată mie şi dându-mi-te, printr-o înfrângere a gândului în războiul cu puterea speranţei de a te transforma, la-nceput printr-o vag conturată cedare, apoi îndoială şi chiar împotrivire, date de ceaţa lăsată de întunericul abisuri-lor ce le-ai coborât şi urcat, obiceiurilor şi minţii, ca să urmeze, pornită ca şi viforul necruţător, înţelegerea prin retălmăcirea ideilor despre feţele oamenilor, prin despicarea în şase a firului realităţilor noastre. Şi totuşi, chiar aşa fiind amândoi, ne-am mers drumuri unul către celălalt, avându-te şi primindu-te, cu o neînţeleasă dorinţă de sfârşit a aşteptării, de înălţare împreună, prin iertarea a tot ştiu-telor spuse sau nespuse, aşa cum era de demult scrisă şi dată porunca de a fi amândoi, în clipele ce vor fi, sau doar se vor arăta, grele sau uşoare, pentru noi sau pentru alţii, pentru cei ce-au fost, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor fi, mai apoi, chiar prin noi.

Nu avem cum să ştim acum, tot adevărul despre motivul începuturilor noastre... Trăim însă continuarea care deja se întâmplă...

Fragment de scrisoare [2]

Ca să te poţi şti, ca să te poţi simţi bogat în răspunsuri la tot ceea ce înseamnă viaţa şi problemele ei, nu poţi să vrei să nu îţi ai şi bogăţia de întrebări pe care ţi le-ai pus şi ţi le pui, şi încă ţi le vei pune, chiar dacă ele sunt grele precum pietrele de moară legate de picioare. Doar răspunsuri, răspunsuri adevărate, răspunsuri curate, nu poţi avea, fiindcă acele răspunsuri n-ai şti căror întrebări le faţă, fiind ale altora, ale acelora care şi-au ţinut întrebările aproape, pentru a putea totdeauna avea şi da răspunsul potrivit. Răspunsurile vin doar dacă îţi vei avea întrebări şi niciodată nu vin doar dacă probleme vei avea, oricâte probleme ai avea. Fiecare îşi are problemele sale, deloc la fel cu ale altuia, cu toate circumstanţele altele, cu înţelegerile altele şi, în aceeaşi măsură, întrebările şi răspunsurile altele sunt. Sfaturi dau doar cei care sunt săraci în întrebări, cei bogaţi şi în răspunsuri şi în întrebări doar idei dau, doar calea de a găsi răspunsuri o arată, fără a avea pretenţia de a fi, de la început, totul clar.

Despre omul care nu este de încredere, la fel şi despre cel fără de cuvânt, uşor te poţi feri, ştiindu-l şi aflându-l repede, de vrei cu adevărat a nu i te lăsa să-i stai alături. E uşor de recunoscut nu căutând dacă a fost ori nu a fost de încredere, dacă s-a ţinut ori nu s-a ţinut de cuvânt, când cu alţii a avut de-a face, ci după faptul că atunci când el trebuie să aibă încredere în alţii, când trebuie să creadă în cuvântul şi promisiunea altora, tot întreabă şi tot verifică, pentru a se încredinţa că totul este aşa cum s-a spus. Merge mână în mână neîncrederea şi lipsa de cuvânt, pentru că neîncrederea mereu trage de mânecă respectul cuvenit cuvântului dat iar, la rândul lui, nerespectul pentru propriul cuvânt pune beţe în roate încrederii.

Aşa va fi cu cel care este prea mic, oriunde ar fi ajuns, la un moment dat, căţărat... O spusă a cuiva, de a face sau a nu face ceva, nu-i este îndeajuns pentru a-l convinge că despre ceea ce va urma şi, pe diverse căi, mai direct, mai indirect, ba cu intenţie, ba cum ar fi întâmplător, despre cele ce i s-au spus va aduce vorba, crezând în schimbarea la care el se dedă mereu şi mereu. Nefiind în stare să meargă până la capăt cu ceea ce spune că face, nu va fi niciodată în stare să creadă că alţii sunt altfel, că fac altfel, că au puterea şi curajul de a sta în bătaia vântului, în arşiţa dogoritoare a soarelui, ori în viscolul cel năpraznic, bine proptiţi în dorinţa de a rămâne, ori de a fi, ori de a deveni, adevăraţi oameni.

Acela care astfel e, e bine de ocolit, e bine de a fi lăsat deoparte, de a nu fi niciodată făcut părtaş al drumului spre mai departe. Mic fiind, nimicnicia şi-o va folosi ca armă potrivnică oricui, dar mai ales dreptăţii, adevărului şi drumului drept. Va da sfaturi şi va încuraja o aventură într-un necunoscut pe care, prin conjuncturile prezentului ştie că îl controlează, însă va fi gata, dacă nu-i ies propriile calcule, aşa cum le doreşte, să lovească, să mintă, să discrediteze, să amăgească, să mintă cu desăvârşire, crezând că minciuna va prinde, că va fi crezută ca adevăr care-i poate aduce foloase şi laude.

Şi nu e de mirare că unul şi acelaşi neîncrezător şi nerespectător al propriului cuvânt va fi şi cel care cu mult mai multe, asemenea calităţi este înzestrat. Va fi întru totul imoral, pentru că moralitatea are de-a face cu încrederea, neîncrederea fiind apanajul imoralităţii, se va arăta victimă a propriilor stări sociale, pentru că pe baza cuvântului s-a întemeiat starea, iar decăderea era inerentă, confuzia fiind cea generatoare de lipsă de respect, pentru alţii sau de sine, va ridica statuie singurătăţii, singurătatea altora fiindu-le prielnică prin vulnerabilităţile pe care le deschide şi le lasă deschise. Şi nici o credinţă acela nu va avea, oricât şi-ar declara credinţa, ori credinţe şi-ar declara, fiindcă în devălmăşia ideilor pierdute mereu, pentru altele pe care momentul le face a fi de mai mare preţ, credinţa va fi ceva desuet. Va fi criminalul care la locul crimei revine, criminal al sufletului pe drept fiind, va fi mereu hoţul care strigă “săriţi, hoţii”, pe drept putând fi considerat hoţ, furând, de câte ori poate, un avantaj, o trăire, o folosire a cuiva, mereu fiind cerşetorul de lux care, deşi nu-i lipseşte cu adevărat nimic, mereu se va plânge de lipsa a ceea ce îşi doreşte de la alţii.

Uşor pot să ajungă lângă oameni şi greu e să fie îndepărtaţi. Cu vorbe pline de meşteşuguri şi cu promisiuni pentru orice, drum îşi fac, precum şarpele către sânul la care încălzească. Caută şi găsesc soluţii pentru orice greutate şi orice problemăi, la început, şi nu e deloc uşor ca cineva, mai ales cel puţin cunoscător al tainelor lumii, să se dumirească repede, să nu îl lase repede la sân să se cuibărească, chiar voindu-l astfel pentru a-şi plăti ajutorul care i s-a dat. Şi astfel ajunge, uşor, şi chiar de la început muşcă, dar dărnicia în răsplată a celui muşcat îl face întru totul iertător şi, s-ar putea spune, înţelegător al unui firesc nefiresc. Şi muşcă, şi tot muşcă, pleacă şi se întoarce, caută un alt sân dar la nici unul nu este capabil să renunţe, şi chiar dacă spune că renunţă, chiar dacă i se spune să nu mai revină, chiar dacă este alungat, caută mereu o cale să revină şi să-şi ia o continuă şi nemeritată răsplată. Revine şi tot revine, ca să zădărnicească orice faptă, a celui care s-a lăsat muşcat, de a scăpa de rănile pe care muşcăturile sale le-au făcut şi le-au împiedicat să se vindece, de a nu reveni în starea în care era când i-a fost dat să-l întâlnească, de a nu pierde ceea ce, între timp, a câştigat.

De este dat cuiva să fi avut de-a face cu un asemenea om, aşa cum se crede el a fi, ba chiar supra-om de multe ori avându-se pe sine, ca să se poată scăpa de veninul muşcăturii sale, orice cale trebuie să-i închidă, acestuia nimic să nu-i mai spună despre orişicare problemă ce-ar avea-o, ci doar despre cele ce-i sunt, în viaţă, fireşti, după firescul omenesc. Se va convinge aşa de ura pe care acesta o poartă omului pe care nu-l mai poate sărăci de cele ce şi le doreşte pentru sine, se va convinge că bunătatea şi poate chiar şi un fel de iubire, un surogat de iubire, arătate cândva, n-aveau de-a face decât cu dorinţa acestuia de a avea unde se încălzi şi ce muşca.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [31]

*Actorii pe scenă joacă un rol. Când confundă viaţa cu scena, rolul se joacă de-a viaţa cu ei!

*Artiştii adevăraţi cântă pe scenă şi nu stau neapărat în picioare. Ceilalţi se mulţumesc şi cu un podium. Dar ei stau în picioare să-şi dea impresia că sunt pe scenă!

*Atâţia au început să se creadă asemeni lui Iisus. Eu cred că îmi e de-ajuns să mă creez ca model după spusele sale. Geometria divină nu ştie de congruenţă sau asemănare!

*Ca să pot trăi încă o jumătate de viaţă, am aşteptat prima ei jumătate!

*Banii au un gradient termic atât de mare încât produc o mişcare browniană şi celor îngheţaţi. Doar gheţarii autentici au gheaţa transparentă! Ea nu ascunde nimic!

*Cât am fost dominat de temeri, n-am putut să-mi ridic ochii din Pământ. Dar atunci nici pe unde calc nu ştiam, vedeam doar pe ceea ce calc. A fost bine măcar atât, căci nu am călcat pe cadavre!

Încă, prea devreme

N-a venit încă vremea. Doar acesta-i motivul pentru care tu zici că nu-i nimic adevărat, iar întâmplările mă fac să bat pasul pe loc. E doar prea devreme pentru acceptarea unui adevăr care iese din tiparele lumii, e prea devreme pentru a înţelege lumea că legile pe care şi le-a dat pentru a se putea justifica neînţelegerea sensurilor vieţii sunt caduce şi într-un total dezacord cu viaţa. Încă trăim, tu, eu, noi toţi, sub nebuneasca idee de a uita de noi, lăsând faptele trupului să se lase duse de valul minţii, spre a face ce n-ar trebui să facă ori de a nu face ceea ce ar trebui să facă. Încă negrăbindu-te să cunoşti mai multe decât ştii, amăgindu-te cu o învăţătură care bună-i este acestei lumi, stricate, doar pentru a se amăgi că nu s-a stricat, bună doar pentru a fi praf în ochii celor care nu şi-i închid, acceptând, fără cercetare, o credinţă omărâtă prin cuvinte şi trădată prin fapte, şi tu, şi eu, dar şi mai mulţi decât doar noi, ne lăsăm împovăraţi de un drum ce şi-a luat coada în gură şi se tot învârte printre aceleaşi false trăiri, spunându-şi că s-a mers singur către mai departe.

Idiomatică şi extravagantă va fi numită acceptarea a ceea ce faptele lasă în urmă şi chiar ideea că viaţa se va numi urmarea unui simplu da, rostit printre şoaptele faptelor nevăzute decât de razele stelelor nopţii, care va fi răspuns dorinţei pusă cândva, când visai, tu, încă printre poveştile despre uriaşii din vechime, când puneam, eu, piatră de temelie unui turn de veghe al eternităţii ce se începuse printr-un prim semn al nemuririi, în care dat era să nu urc singur, doar eu, ci eu şi o parte din lumea acestor timpuri, oameni care nici nu gândeau că întâmplarea îi va face, într-o clipă, părtaşi sau făptuitori de nemurire, prin legatul faptelor care doar prezentului se pot dezlega, dar rămân pe totdeauna viitorului, legate în pânza de păianjen ce-i face şi pe cei mai târzii, grabnic urcători.

Când s-a pus prima literă a cuvântului, tu erai tu, eu eram eu, alţii erau alţii, ne erau unii prin preajmă, alţii, cu acelaşi pas, în acelaşi timp, împreună merseserăm drum aproape neştiut, alţii ne fuseseră doar tăietori şi-ncercători de strâmbare a căii drepte, iar alţii nu-şi credeau vreodată apropierea, chiar dacă unii aproape se gândeau să fie, simţindu-se plini de puteri pentru un drum fără sfârşit. S-a rostit întâiul nerostit cuvânt şi vorbele ce l-au urmat s-au spus, şi nu mai era, decât în vorbele tale, reală, privirea altfel decât în pământ. Vorbeai vorbele ca să nu recunoşti că restul aparţine destinului care, din partea mea văzut, multe porţi mai are să fie deschise, părţi care şi în drumul tău, asemenea cu al meu, multe drumuri vor aduce.

Oricum, celui dintâi pas, doar cel de-al doilea pas îi dă înţeles, dar fără a-l lăsa tăgăduirii şi motivelor pe care, cândva, mintea, născocind vinovăţii absolute, suprapunându-i frânturi de voinţă, de dorinţă şi de împotrivire îl va face martor într-o judecată în care regretele cer pedeapsa maximă, ele fiind gardienii prea dornici de tortură, mână-n mână cu prea zeloasa judecătoare, mintea,cea care, deghizată în surogat de suflet, se va arăta şi acuzator suprem.

La urma-urmelor şi drept vorbind, cum să fie mai repede ceea ce este dat să fie dacă tu, cea singura îndreptăţită să spui da, acel da pe care ţie, cea pe care nici tu nu o vezi totdeauna în firescul nefardat al judecăţii, trebui să-l spui, ca să nu te laşi pradă întrebărilor despre gura şi ochii lumii, îl doreşti ca poate, îl rosteşti ca nu şi, din-tr-odată, înfumurată şi mândră de unele hotărâri ale clipei, îl laşi să fie doar vis, ca să fie mai târziul da?

Este doar prea devreme, nu-i vorba nici de piedici, nici de presupusele-ţi adevăruri ce ţi s-ar fi relevat, ca şi cum nimănui nu i-ar trece prin cap astfel de idei, ca să devină real ceea ce are nevoie de a se plămădi şi apoi a creşte, din nimicul învăţăturilor de azi, aceste învăţături care ţi-au dat, şi încă îţi dau, un drept scornit, de a alege încercarea ca şi cale a nelegiuirii şi alegerea ca şi formă a dezdumnezeirii, amândouă drumuri ale decăderii şi înrobirii.

Tu poţi încă să vrei să fugi, tu poţi încă să vrei să te împotriveşti, eu însă am destulă putere de a te aştepta, eu am destul timp pentru a te privi în lupta deznădăjduită ce o vei duce cu tine însuţi, când neavând cum să scapi din îmbrăţişarea destinului, te vei gândi la risipa prin care ţi-ai îmbogăţit sărăcia trăirilor mult şi de mult dorite, căutate şi aşteptate, ca şi cum ţi s-ar fi cuvenit oricum ţi-ar fi fost fapta, oriîncotro ţi-ar fugit gândul şi oricare ţi-ar fi fost privirea. Ţie încă îţi este dată libertatea alegerilor, tocmai pentru a fi, când toate se vor rostui firesc, mai mare hotărârea de a merge pe drumul pe care acum poţi să spui că nu vei merge...

Ar trebui să fie altfel, îţi spui, ştiu, şi tocmai de aceea nu vrei să vezi de ce eu spun că este încă prea devreme. Nevoind să vezi, nu poţi să înţelegi de ce spun eu că este încă prea devreme. Aşa se face că spui că niciodată nu poate să fie ceea ce tu credeai că va fi, altfel nici nu-ţi închipui că o să fie. Eu însă îţi spun şi îţi repet, ştiu că mă tot repet, că e doar prea devreme. E prea devreme să se întâmple toate cele care vor ieşi, fiind realitate, din firescul ce-i acum firesc.