Lege peste întuneric

Înserarea cade tot la fel de repede cum şi zorii de zi se arată fără a cere voie cuiva, ştiindu-se fireşti şi necesari. Nici măcar adâncul prăpăstiilor nu le poate sărăci de lumină, cel mult ele se ascund, cât pot să se ascundă a privi în ochi cerul senin sau lumina stelelor care, de multe ori, le mai ia din curajul de a se da drept adăpost celor ce-şi caută adăpost de vreme sau de vremuri. Răsăritul din zori este semn de înţelegere a dorinţei de mai bine a celor care au rătăcit în beznă ori a celor ce au înfruntat cleştii frigului de dinaintea primului semn al luminii zilei.

Sub lumina lunii vrednicia celor ce se gândesc la lumina zilei e ca un jurământ pe care şi ei ar putea să-l creadă, şi-şi cer să fie şi dincolo de miezul nopţii la fel de vrednici. Doar că, văzând acele gheţii arătându-se încoronând luna şi înveşmântând stelele, îşi cer o ultimă altă amânare. Şi-şi iau de veghe, adormirii, somnul care să-i facă să biruiască timpul. Se trezesc trecuţi de pragul dimineţii, uitând de jurământ şi de întunericul ce, chiar ştiind că va fi să vină, se aşteaptă ca cineva, pentru ei lucrând, să îl ascundă sub pâlpâirea flăcării de lampă, care dau putere umbelor jucăuşe să le dăruiască dorinţe de trăire şi uneori şi de trăiri.

Legile vechi, legile Pământului, s-au îngropat de ruşinea nedorinţei oamenilor de a le mai înţelege şi de neputinţele oamenilor de a se ajuta pe ei înşişi prin fapta lor faţă de alţii, mult mai greşitori decât ei, ori mai nevoiaşi în înţelesurile mărunte ale lumii, ori mai greu ştiute ale cerurilor... Ceea ce se crede a fi motiv de laudă se ţine drept bogăţie... Toate se preţuiesc cu măsura prezentului, în sensul prezent al înţelesului valorii. Ceea ce se dă omului,omului i se cere şi, pe deasupra, tot omului mulţumire. Ceea ce se primeşte nu se mai vrea şi înapoi dat, gând rău punându-se celui care ar putea şi ar trebui, după acelaşi înţeles, să ceară. Nici preţul nici măsura datului nu mai cad la învoială cu preţul sau măsura cerutului, adevărul chiar fiind adevăr doar când este spus nu şi când este auzit.

Legii nu-i dă mai nimeni ascultare, tocmelii toţi îi dau valoare, nebuniei i se ia apărare şi durerii i se găseşte mereu motiv drept, vinovăţia nevinovaţilor se pune pe picior de egalitate a celor ce scormonesc după vreascuri de întuneric să pună pe jar pe cei ce îndrăznesc a avea puterea căutării dincolo de veşmântul de apus de noapte al stelelor şi al ceţii întunericului dătător de umbre cu forme asemenea. Şi aşa se dă temei uitării legii, şi aşa se dă temei puterii bucuriei pe seama necazului celor pe care ceva, cineva, cumva, de ei înşişi, de adevărul lor, şi de motivul vieţii lor îi vrea îndepărtaţi, fiind voiţi a sluji, cu toată puterea ce o au, ştiută fiind, altora, altor adevăruri şi altor motive. Mulţi vorbesc de a fi lumină, se mai şi cred lumină, dar sunt temători, ori chiar se împotrivesc ieşirii la lumină, împingând, prin rostiri de cuvinte mari pe alţii de la spate, ei aşteptând să vadă zgura pe care să o poată arăta tuturor ca semn al întunericului în care cei împinşi de ei s-au zbătut ori au trăit.

Tot mai multe se întâmplă, tot mai puţine se fac spre a domoli furia celor furioşi că sunt doar ceea ce sunt şi nu au sorţi de izbndă să fie ceea ce vor. Cuvintele scoase din vechile învăţături, agăţate pe toboganul răstălmăcirilor, ca oricine ajunge să simtă lunecuşul să le atingă şi să le dea un temei de rost ori de vindecare, sunt pietrele de caldarâm ale unui drum larg, pe care cei dejnădăjduiţi pleacă dinspre lume spre neant, fătă a sta să îşi cureţe privirea înainte de a păşi înspre acolo unde li s-au îndrumat faptele, în numele unui adevăr ce-l au în ei, dar refăcut de alţii după chip şi asemănare străină. Şi-aşa se pierd izbăvitorii de menirea ce-ar avea-o fiind ei înşişi, şi aşa pier cei cu soartă de izbăviţi, în numele legii dezbinării sinelui de eu şi vieţii de vis.

În miez de noapte se strivesc hotare... În miez de noapte se întorc pe toate părţile faptele şi întâmplările, omorându-se adevăruri ale trecutului şi, punând pe fugă soarta, se mai dă din colţ în colţ, plătind unui vis firesc fără rost de vis, birul nepăsării şi trufiei de a alege hăţişul împotriva luminişului, de cele mai multe ori, cei cu menire de izbăvitori, prin a privi cer înstelat, ori chip adormit, înainte de a privi orizontul. Când lumina zilei dă contur fiecărei realităţi, ochii fug dinspre depărtarea orizontului spre aproapele promis orizont, zămislit din plăcerea dorinţei. Şi atunci ajung ochii să-şi bălăcească privirile în coaja de apă a mlaştinii...

Lege împotriva legii. Legea lăsa privirii orizontul înaintea privirii spre cer. Se ştia aşa cât de departe este mersul şi aşa cerul nu se lăsa privit printre lacrimile neputinţei, ci având la îndemână aripi pentru a ajunge cât mai repede, cât mai bine, acolo unde vântul nu mai putea fi aliat cu norii, unde norii, când mai apucau să umbrească razele soarelui o făceau doar ca să aibă timp să se vorbească încotro o apucă, unde gerul nu venea niciodată pe nepregătite şi nici soarele nu avea de gând să pârjolească apa izvoarelor. Nici rodul câmpului, acolo, nu lăsa frica aşteptării să se cuibărească în sufletul celor ce-i rânduiau motivul şi nici pământul nu se trezea din somn ca să se scuture de apăsarea care îl împovăra fără motiv... Apele nu se înrudeau cu mlaştinile...

Tocmeala multă timpului îi rostuieşte o trecere dincolo de motivul ce şi-l are spre a trece. Neîntâmplate azi, cum vrea omul să spună celor nefăcute, multe se vor întâmpla mâine. Mâine va fi ca acum, de încă se mai poate rândui în acum, dar poate fi altădată, când altfel vor fi toate, când ceea ce acum doar pare a fi rău atunci va fi chiar rău, dar şi aşa tot va fi făcut. Între legi omeneşti şi legi fireşti, când timpul devine judecător, devine necruţător. Ruşinea ori împotrivirea se plâng în somn de neluare în seamă, cutremură şi dau motiv de suferinţă, dar tocmai prin suferinţă i se dă adevărului cale de împlinire şi semnelor ce se arată acum, puterea ce o aveau arătând.

Valuri prin furtuni

Vremuri noi văd, vremuri noi aştepţi, amândoi aşteptăm să se pornească furtuna lumii care să limpezescă înaltul Cerurilor care poartă, acum, agăţată, povara norilor ce ne ascunde pe noi de noi şi ne ascunde unul de celălalt. Răzbate în noi ecoul celui de-al doilea început care ne va ieşi în cale, nevăzut în întunericul nopţii, neauzit în larma furtunii. Tu aştepţi, eu vin, din scorbura valurilor care acolo plănuiesc să spargă diguri, să surpe maluri şi să cuprindă uscaturi cât mai întinse. Eu vin, tu aştepţi cu lumina trăirilor aprinsă de gândul vremurilor ce vor veni peste noi, fiind ale noastre.

Tot mai aproape se-aud cum cad fulgerele, înţelese în taină cu valurile. Aşa poţi să vezi furtuna, aşa pot să văd valurile. Aşa vezi valurile din juru-ţi, aşa văd furtuna din juru-mi. Valuri spre tine, valuri în mine, tu în furtună, eu prin furtună, tu mă aştepţi, eu te caut, furtuna-ţi pune piedici, valurile mă îndeamnă...

O aşa potrivire îţi cere să îţi aminteşti, şi tu îţi aminteşti trecutele timpuri... Poate cu mine, ori fără mine, valuri în noapte ai aşteptat. Ţi-a fost furtuna şi dor de ducă, dar şi speranţă, în nopţi de chin. Poate uitasei de vorba-mi veche, ce ţi-o voi spune, la fel, şoptit, în prima noapte ce se va trece, plină de fapte, plină de-un vis ce reclădeşte drumul strivit.

Spre mai departe... înspre totdeauna... Din nedormirea mea nelumească, din depărtarea în care sunt azi doar cuvântul ce-şi regăseşte drumul spre lume, eu vin, trezindu-mi dorul de viaţă, şi de trăire întru folos. Mi-e stea lumina dorinţei tale de-a mă renaşte prin tot ceea ce sunt: gând, vorbă, faptă, om şi trăire. Din neştiuturi mult căutate, vin cu puterea focului sacru ce arde de-a pururi spre a-ncălzi gheaţa din malul ce se aşteaptă a cade între valuri împovărat. Stai la răscruce de valuri ce vin înspre tine înfuriate de gândul că pier fără a-ntoarce fundului întunecat al mării, ca pe-o răsplată, drumul tău înfrânt. Acum este timpul, acum e chiar bine, şi vezi... am pornit eu pe drum.

Va fi o vreme încă furtună, tu ai s-o simţi... Eu voi mai merge, în miez de noapte, în miez de zi, din prag de astăzi spre prag de mâine, pe care însă noi vom păşi. Ca altădată, ştiu, nu-mi e teamă, trăznetul nopţi, vom auzi, când se vor rupe munţii de gheaţă, când apa mării va năvăli pe ţărmul mării, peste uscat. Sloiuri de gheaţă, de dimineaţă, pe sub ferestre, vor adormi, stând să aştepte miezul de zi, ce, pe mai toate, le va topi. Lasă lumina să stea aprinsă, ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung, chiar de-i furtună, ori vreme bună, noapte-nnegrită ori plină zi. Lasă lumina să stea aprinsă, ea îmi spune despre gândurile care te apasă ori trăirile care te ridică, despre visele ce te trezesc obosită, ori speranţele care îţi lasă privirile să alerge, neprihănite, spre cele ce vezi că vor urma şi cauţi, mai repede, să le trăieşti... Păzeşte-ţi dorinţele să lumineze drumul împlinirii lor, ca împlinire a ta...

Văd focul timpului viitor cum se agaţă de fiecare silabă a cuvântului... Chiar nevăzut încă, arde cenuşa greşelilor din trecut ca să poată să urce mai sus decât ne mai avem unul altuia puterea de a crede că ne vom ierta, noi pe noi, şi fiecare pe el însuşi. În flacăra ce s-a aprins din freamătul dorinţelor tale se ard umbrele trecutului, iar lumina-i pune pe fugă deznădejedea cu care s-au însoţit mereu, cândva, stând împrejuru-ne. Caută-ţi vad spre orizontul furtunii, acolo poţi să mă vezi, de acolo vin, trecând de timpul futunii din împrejuru-mi.

Trecutul ne-a apropiat însă un prezent răstălmăcit de faptele altora, ne-a ţinut departe, ca să-şi afle menirea, mai târziu, ca prezent al refacerii adevărului care, chiar dacă s-a lăsat izgonit, nu s-a lăsat închis în urna în care pe fund de ape s-ar fi vrut sta. Suntem aproape de timpul nostru, la doar o clipă departe de noi. S-a pornit vântul, începe furtuna, mâine în zori se va opri...

Clar de ceaţă

E greu să vezi clar când privirea stă agăţată de ceaţă, nedesluşind conturile pe care, oricine, de ar fi să îţi vorbească, le-ar defini ca diferenţă dintre alb şi negru, dintre lumină şi întuneric. La urma-urmelor, cine ştie, de unul singur, de nu-şi are măsură, de nu a ştiut, văzând lumina, că lumină vede, şi văzând întunericul, că întuneric vede, cât de luminoasă e lumina, ori cât de alb este albul? Când se vede soarele, prin ceaţă, ştii când şi-a avut răsăritul?

Când îţi croieşti orizontul în gând, de ce te apuci să-l mărgineşti la propriile-ţi simţiri, umbrindu-l mereu şi mereu îngustându-l? Oglinda te arată pe tine doar de o priveşti în faţa ochilor, dacă însă te uiţi în oglinda gheţii, câţi paşi poţi face? Nu cumva îşi ia singură dreptul de a te privi în faţă şi alunecă sub paşi pentru a nu o mai obliga să arate tuturor ceea ce tu nu vrei să arăţi, fiindcă nu vrei, de nici un fel, să vezi?

Zorii de zi se zămislesc în întunericul nopţii. De n-ar fi atât de întunecată noaptea spre sfârşitul ei, crezi că oamenii ar putea să vadă cu adevărat strălucirea primei raze a soarelui, cea care nici nu se arată Pământului, ci îi dă de ştire, văzută fiind doar de ultimile frământări ale întunericului care, văzându-se luat la goană, nici nu se mai uita înapoi? De ce oare-ţi laşi motivele gândurilor să meargă pe urmele întunericului? Te-ai gândit că aşa le dai apă la moară să ia cu ele tot ce-ar fi să le arate luminoase şi să rămână vederii doar umbra în care s-au zbătut spre a se face pe ele în sine, lor, ştiute, şi apoi de către alţii ştiute?

De-atâtea ori m-ai întrebat de cât de clare sunt marginile cerului şi când ţi-am spus că de stau lângă tine şi le privesc, le văd clar înceţoşate, aşa cum niciodată nu le văd de mă uit la ele din tăriile Cerurile. De-acolo chiar şi ceaţa e clară, chiar şi gheaţa se vede când gândeşte cui îi este oglindă şi cui îi dă puterea de a nu se clătina, grăbindu-i mersul spre timpul liber de prejudecata trecerii fără rost. De câte ori te vei mai vrea ascunsă de ceaţă, căutând să nu îţi vadă nimeni faptele care nu au puterea de a se crede pe ele însele ori înainte ori înapoi mergătoare? Pe mine poţi să mă întrebi şi una şi alta... Tu însă ţie caută-ţi răspunsuri în oglinda vieţii, nu lunecând pe gheaţă...

De ieri, gândind spre mâine

Ieri nici nu te gândeai că un cuvânt poate să readucă privirii un al gând, gândul către mâine... Chiar şi acum te întrebi dacă ieri te-a pus pe drumuri speranţa sau dorinţa care, nemaivoindu-se în amorţire, şi-a luat în mâini propriul adevăr, alungând ideile ce i le pusesei, poate chiar fără să îşi dai seama, împotrivă. Până ieri ai crezut în speranţă, uitând că-ţi eşti, înainte de toate dorinţă, şi din dorinţă se nasc speranţe ce duc spre mâine, plecând dintr-un continuu ieri. Ieri poate mai sperai că orice dorinţă nu este temei de păcat, astăzi te mai întrebi doar de ce nu ai reuşit să uiţi de acelea ce duc spre păcat.

Totdeauna, ceea ce va fi, se porneşte din ceea ce este, dar, când, acolo sus, Acasă, unde totdeauna m-am ştiut Acasă, sus, unde se ştie şi ce a fost ieri, dar şi ceea ce va fi mâine, Cel ce stă de veghe înţelege că rostul lui azi poate să-l strice o simplă părere, se dă poruncă de a se începe ceea ce va fi, din ceea ce a fost, trecât peste ceea ce, efemer, este. Acum ştii, simţind, că valurile care-ţi mângâie tălpile bătătorite de aşteptare sunt apele oceanului nemărginit pe care poţi pluti spre orizont, nu ar trebui să mai ai, în nici un fel, temeri. Şi mai ştii că, atunci când îţi va mângâia coapsele, vieţii nu îi vei putea sta împotrivă.

Ieri îţi mai aduceai aminte timpul trecutului, fără a putea înţelege cum ar fi timpul viitorului. Şi de-aici a început totul, din a-ţi dori să ştii viitorul, crezând că nu ai cum să-l cunoşti de dinainte de a fi trăit. Şi aşa s-a născut îndemnul de a căuta, primind, fără să mai laşi gândurilor timp de împovărare, ceea ce primeai pentru că ai cerut să-ţi fie dat ceea ce-ţi era ţie de dat. Aşa a început totul, din dorinţă în gând de speranţă, din gând de speranţe în vorbe de vrere.

Acum, numind pe azi astfel, clipă doar fiind, de-a dura şi, mai mult, de-a valma se dau rătăcirile care-au fost. Sărăcindu-se de amănuntele care ţi se legau de amintirile ce, când încercai să te laşi pe mâna întâmplării, se-ncolăceau pe zorii abia mijiţi şi-i întunecau, lăsându-te să crezi că dincolo de miezul zilei ai trecut fără să fi trăit într-un firesc prezent, rătăcirile acum ţi le vezi ca o simplă inconsistenţă a gândirii, când vrei să te pedepseşti, ori ca o greşeală omenească, întrucâtva de iertat, când aşa îţi este mai uşor să accepţi acel ieri, trecut înspre nefinţare.

Poate ţi se pare că apele s-au învolburat prea repede, dar dacă te uiţi mai bine, vezi că sunt învolburate, dar nu sunt deloc tulburate... S-au limpezit până şi norii care nu se mai adună în rotocoale plumburii. Dacă stai mai mult de o clipă să-i priveşti, poţi să-i vezi cum dau năvală să se agaţe de orice adiere de vânt, fiind doritori de umblet pe sub alte ceruri care au rost de a se înnoura, care îşi caută motiv de a se înnoura, cu nori de furtună, de prea multa şi nefirească însorire, ce li se pare nefolositoare.

Mai departe ieri, mai devreme mîine... Când înţelesul ia formă prin gând surprinzător, nu se mai găsesc adevăruri ce pot sta deoparte, fără a lăsa întrebarea cu un gust amar, rătăcită parcă într-un noian de alte întrebări ce o fac fără de sens şi searbăda în întregul esenţei din care se voia izvorâtă. Dar au căzut în dizgraţie toate cele vechi, chiar toată ziua de ieri, ca să uiţi dintr-odată ceea ce parcă ţineai să nu uiţi, deşi simţeai că trebuia să uiţi. Ieri nici nu te gândeai că rostitele cuvinte pentru mâine, te fac azi să vrei să-ţi dezveleşti coapsele apei care să te mângâie, să-ţi mângâie pe de-a-ntregul, mai apoi, cu îndemn de dorinţă şi semn de împlinire, trupul tău născător de speranţă.

Când te jucai cu uriaşii...

Mai demult, când stelele se lăsau prinse de tine în palme, când fugeai cu privirea ochilor pătrunzători dincolo de ceea ce oamenilor le era piedică de netrecut, şi ajungeai să te joci cu alţii, ca şi tine de zglobii, de-a v-aţi ascunselea printre picioarele uriaşilor Cerurilor, nu te cuprindea niciodată tristeţea. Şi, de acolo venind, când jocul îţi era şi Acolo, sus, şi Aici, printre noi, aduceai bucuria şi dorinţa de mai mult şi mai departe, celor ce, mari fiind şi uitând de jocul lor de-a v-aţi ascunselea, nu se lăsau a fi prinşi în hora vieţii fără de sfârşit şi a împlinirii datorate adevărului pentru care s-au lăsat să vină aici, înaintea ta. Nu demult, dar mai demult, aşa cum se vede acum timpul trecut, toate acestea erau şi jocul îţi era joc, la fel de real ca ceea ce ne-am învăţat să numim noi, cei mari, lucruri serioase.

Iertare pentru cei ce fug în lumi de taină, în lumi în care trăiesc cei cărora le este drag să râdă de necazul altuia, să uite să dea mâna celui care a căzut, suferind, la picioare, doar pentru că mai întâi de toate trebuie să lase hohotul de râs la vederea tuturor, nici tu, nici eu, n-am putut să găsim, dar uite, acum ne-a împins pe drumuri împotrivitoare, tocmai ei, cei cărora le-am lăsat apropierea noastră ca oglindă în care să privească. Şi tocmai unde era mare aşteptare de înţelepciune, unde mintea putea să dea roade şi prin omenie nu doar prin judecăţi, s-a cuibărit dorinţa de a distruge şi de a face din oamenii care-şi ţineau capul sus şi privirile spre înainte, târâtori la picioare, pentru a se putea mândri că pot să-şi aşeze piciorul, în pasul lor privit de sus în jos totdeauna, pe umerii ce-ar fi putut altfel să poarte pe ei povara munţilor mutaţi din loc de era nevoie spre a nu împiedica drumul spre lumină, de a nu se pune piedică, spre ocolire, paşilor ce vor fi vrut să meargă totdeauna drept.

Hotarul dintre marginile lumilor l-am bătătorit amândoi şi poate că această lungă vreme în care n-aveam nicicum crede, nicicum şti, nicicum măcar voi a privi altfel decât noi credeam, ştiam şi priveam, le-a dat apă la moară, apă care curgea vijelios, celor care ştiau să macine gânduri ca să nu le treacă viaţa fără rost, crezând ei că rostul lor este să împăcătuiască şi să învrăjbească pe cei ce nu aveau gând la păcat şi nici dorinţă de vrajbă. Apele neprihănite n-au nici miros, n-au nici culoare, dar sunt plăcute tuturor. Şi tocmai asta le-a fost de ajutor ca să nu ştim că ajungând în palma lor li se schimbă şi mirosul şi culoarea şi chiar gustul, dar însetaţii vor bea din ele spre a-şi potoli setea, neavând cum să înţeleagă plata cu ani din viaţă pentru ceea ce, altfel, dat era, de Cel care pe toate le-a creat, de a fi tuturor fără plată. Au băut şi alţii, am băut şi eu, ai băut şi tu. Ei oricum ştiau că deja sunt datori cu vieţi întregi, nu doar aceasta, aşa că se arătau mereu însetaţi şi băutori, de câte ori ieşeau din casa fără ferestre.

A rămas timpul în urma faptelor şi faptele s-au proptit în drum ca să stea piedică între cei de cândva şi cei de acum. Aşa suntem şi noi doi, înstrăinaţi, tu păşitor pe drumul pe care ţi-au zdrobit speranţe, eu căutător al porţilor bătute în cuie şi ferecate cu lanţuri deja ruginite de lacrimile în care au stat un timp, mult timp, timp în care s-a vrut nemăsurat, un timp al vieţii de niciodată. Tropotul celor ce păzesc drumul tău de întoarcere, tropot care acum ţie încă ţi se pare a fi marş de glorie cântat la tobe, mie îmi este dat să mă scoată în calea lor spre a le cere socoteală pentru neruşinarea de a ţine morţiş ca să nu te lase să vezi norii ce s-au strâns grămadă pe cerul tău, iar ei, minţindu-te, îţi spun în somn, că aşa arată cerul senin, iar tu încă visezi noaptea în care vei putea dormi în liniştea vremurilor în care erai una cu uriaşii din Cerurile jocurilor tale, în care Cerul îţi era casă mai obişnuită şi mai primitoare decât orice casă de pe pământ, unde ştiai că nu există nimic primejdios ori potrivnic jocului copilăresc.

Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... Alte cuvinte, acelaşi înţeles. Şi cu toate că mereu înţeleg ce ori mi se şopteşte, ori, de-a dreptul, se răcneşte, ştiu că nu pot sta prea mult cu capul plecat pentru că Soarele m-ar face să albesc iar ochii mi s-ar prăfui, uitând să deosebească departele de aproape şi chiar întunericul serii de înnorarea de dinaintea furtunii. Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... E vremea ta, de a privi şi tu, cum priveam eu altădată, jocul de-a v-aţi ascunselea, printre picioarele uriaşilor Cerurilor şi a înţelege că, atât timp cât suntem în stare să ne auzim chemaţi pe nume de oricine, asemenea nouă, semeni fiindu-ne, încă mai se poate să se întoarcă vremea Adevărului şi vărsa în focul mistuitor al relelor, pocalul plin de ură ce mereu, a fost scos, cu plată mare, prea mare, din adâncuri reci şi întunecate, spre a-ţi da mereu să bei când îţi este sete, dar setea să nu-ţi treacă, spre a bea şi încă a mai bea, atât cât niciodată să nu poţi să vezi cât de mare e diferenţa dintre susurul izvoarelor şi foşnetul vântului pornit din senin, care îndeamnă norii de furtună să închidă porţile către înălţimi, pentru ca privirile să se obişnuiască a nu privi decât în jos, cât mai mult în jos, crezând că în sus nu se poate găsi nimic loc de folos.

Lacrimi de îngeri

Din când în când, chiar dacă sunt gândurile unora puse pe harţă, mă aşez în răscrucea timpului şi, ferindu-mă de gândurile mele, ce dau târcoale dorului, te privesc şi te tot privesc, fără să las să ştie, fără să las să se creadă, fără să las să se-nţeleagă ceva din ceea ce îmi este trăire în absolutul tăcerii mele. Te privesc cu aşteptarea-mi, firească, a trecerii peste hotarele aşezate de oameni pe drumul adevărului, adevăr care este pus la plata birului către cei care, fiind azi mari în închipuirea lor, ca să nu-şi recunoască simpla şi neputincioasa efemeritate a vieţuirii de-a valma, trimit, înainte, către tine, solie, ca şi cum ar fi din partea mea, cu glas vorbitor de răstălmăciri de-ale lor, despre neştiutele-mi căi şi drumuri ale vieţii.

Iureşul vremurilor de azi ne ţine încă socoteala trăirilor... asta aş vrea să îţi spun, să-ţi reamintesc, ar fi mai bine să zic. Mie, oamenii, cei spre care acum tu trebuie să îţi ridici privirea, îmi ţin mare socoteală, socoteala trăirilor mai ales, şi a faptelor când şi când, gândind ei că prin ele se citesc şi ştiu toate faptele mele, tot aşa cum ei cred că trăirile mele sunt date de faptele pe care, asemenea lor, citindu-se pe sine în trecut, ori neputând să-şi vadă, din întuneric, sufletul întunecat, mi le pun timpului prezent ca făptuindu-le. Ori, se întâmplă destul de des, nefăcând ceva cum ei ar vrea să fac, despre tine şi despre mine vorbesc, spunând una-alta, verzi şi uscate, doardoar, cei ascultători lor să devină ascultători de ei şi aruncători de pietre spre mine, să le cânte în strună sau măcar să le ţină isonul, când ei dau tonul absurdului furiei ridicată la rang de cerere de dreptate după dorinţă.

Am timp, mai mult decât ar fi să se creadă, să fiu străjer al timpului în care, nevăzut, neştiut, pot să-mi ascund plânsul într-o clipă de mare voioşie, ori într-un zvâcnet al cuvintelor, ca să nu-mi tulbure nimeni chemarea ce vine din trecutul meu înspre viitorul tău. Chiar dacă şi sabie de călău văd asupră-mi, tăind orice cale de a şti gândul rugăciunii tale, înţeles doar de Ceruri, şi înţeles doar de El, în Ceruri şi eu alerg spre a te ţine în braţe şi a alerga pe câmpurile pline cu flori din care, când alergăm şi le atingem, steluţe ce şi ele vor creşte, ies şi urcă spre a se agăţa de cumpăna cerului pe care oamenii, doar când sunt trişti, fiind sinceri cu ei, aşa cum rar o mai fac, le vor vedea şi ele, lacrimi de îngeri, îi vor înveseli şi le vor topi durerile şi amarul adunat prin faptele altora către ei, lăsându-le lor doar povara faptelor lor, pe care trebuie să le îndrepte spre a bucura ei pe alţii şi a se uşura ei. Şi, chiar dacă un cuţit de ghilotină ce se arată gata oricând să cadă spre a-mi reteza orice pas, ori chiar dorinţă, de a-mi face drum înspre tine, spre a-ţi putea privi zâmbetul chipului când în vise te iei la întrecere cu razele stelelor în a lumina cât mai departe, ori a cunoaşte ce se întâmplă prin ungherele întunecate ale vieţilor de oameni, gândul mi se va face pas, acolo unde pasul va lipsi, şi, nevăzut, şi neştiut, aşa cum cred oamenii că este gândul, voi fi, şi sunt, de veghe, somnului tău.

Numai eu ştiu câte simt şi câte ştiu din cele ce se cred neştiute, făcute fiind să schimbe drumuri şi să oprească cuvintele ori faptele care să dea pe faţă jocul de-a viaţa, să arate că multa curăţenie a obrajilor pe care lacrimile curg doar, neoprindu-se în nici o cută prin care se arată durerea sufletului, şi nu a minţii, este faţa care este arătată spre a fi văzută, nicidecum cea adevărată, cea care se boţeşte şi se înspăimântă şi ea, la miez de noapte, de ea înseşi, ştiind gândurile ce şi le are, cele care leagă drumuri, fură minţi, înfige pumnale şi aruncă ploi de pietre în drumul pe care s-ar putea să vină cei care ar avea dreptul şi voia de a veni, dar venirea lor lasă frica să dea pumnilor putere de a lovi, ori de a arăta slăbiciunile celor care se vor văzuţi ca fără greşeli şi fără de păcat. Ştii şi tu, ce vânzoleală e în jurul tău, câteodată, după ce clopotele bat miezul nopţii, când se spune că dorm toţi, chiar şi păsările cerului.... Atunci vin şi la mine hoţii să-mi fure, zice-se pentru tine, până şi gândul de a avea ceea ce este drept să am. Şi fură şi tot fură, nu se lasă deloc plecaţi cu mâna goală, chiar dacă, nemaigăsind ceva de luat, nemaiputând ceva să ia, se mulţumesc şi cu o lacrimă rămasă rătăcită, pierdută în zbuciumul sufe-rinţelor. Însă va veni clipa în care vor duce poruncitorilor lor doar praful de pe toba ce bate şi tot bate şi doar acel praf le va fi avuţie şi venit.

Atât de greu e pentru unii să fie oameni şi omenoşi... Acum deja vezi şi tu, auzi şi tu, cum cioburile râd de oalele crăpate şi cât gunoi e sub preşurile spoite cu roşu, ca să se arate gloria către cei atraşi de poleieli. Şi-i vezi cum, asemenea argintului viu sunt în a-şi muta gândul, privirea şi vorba înspre cei care le aduc folos, cei pe care îi cred buni spre a le aduce câştig, ori spre acei care-i umplu de laude. În mâinile tale îngerii vin şi plâng cu tine, când plângi, se bucură cu tine, când te bucuri. Şi împrejuru-ţi sunt să nu lase pe acei ce scutură, pe ascuns, cearceafurile noaptea murdărite şi păturile de prea mulţi prăfuite, în marea lor încercare de a se arăta curaţi... Atât de greu e!

Chemarea trecerilor

Cad, rând pe rând, mai mult nevăzut decât nevăzut, ceea ce până mai ieri era barieră de netrecut între noi. Gândindu-te la mâine, încă îmi spui că nu ne cunoaştem, că ceva, ceea ce ştim că se numeşte trecere a timpului, mai trebuie să-şi piardă din tărie, din mărime, ca să-şi arate adevărul singura faţă pe care o poate arăta, pe oricare parte s-ar lăsa întors. Gândindu-mă la mâine, eu nu îmi găsesc temeri şi uit să tac, şi îţi povestesc despre viitorul trecutului şi despre trecutul viitorului, fără a mă încurca şi fără a încurca prezentul care se vede dinspre trecut cu prezentul ce se vede din viitor, ori ceea ce s-a văzut cu ceea se se lasă a fi văzut, fără să fac trecutului statui şi să caut să mă îndoiesc de ceea ce va urma, doar pentru că unii aşa ne învaţă, pentru că alţii tocmai aşa fac, pentru că cei fără putinţă cred că nu e cu putinţă a se cunoaşte ceva ce se întâmplă după ce pasul lasă alt pas în urmă.

A revenit iarna spre a domoli chemarea care zvâcneşte în fiecare cuvânt pe care altădată îl rosteai sec şi sacadat, baricadându-te într-un timp al aşteptărilor şi al tăcerii trăirilor şi tăinuirii faptelor, al împăcării cu gustul fad al zădărniciei. Până mai ieri fugeai de tine, crezându-te uitată în zbucium de rătăcitoare idei, zbucium care acum e freamăt al dorinţei de pas făptuitor şi izbăvitor al zorilor de vremuri noi, de după seara izgonirii vremurilor vechi, în noaptea în care trecerea se va ascunde în bucuria lumeştilor împreunări de cuvinte cu sfârşit pierdut în dăruirea faptelor care să le contureze înţeles întreg.

Timpul îţi caută în tolba amintirilor, ştiid că are ce găsi. Îţi caută în tolba cu amintiri ca să-ţi arate că există mâine altfel decât ştiai tu ieri că poate să fie, că cei care s-au apucat să-ţi vorbească despre desţelenirea pasului afundat, din urma care se arăta lor şi dusă şi întoarsă, deodată, erau umbra şi penumbra a aceluiaşi pas pe care, mai de voie, mai de nevoie, l-ai ţinut în loc, voindu-i lui puterea ce tu nu o aveai, de a se muta în altă parte. Voia era a ta, nevoia răzbătea tot din tine, din gândul tău care începea să îngrădească pornirile adevărurilor, din gândul tău pe care îl împuterniceai a fi potrivnic tocmai firescului care ţi-ar fi dat tăria de a merge continuu spre mai departe.

Ar fi fost să fie totul altfel dacă nu s-ar fi gândit cineva să pună piedici zborului care începuse cândva, într-o seară a unei zile de iarnă înzăpezită de zborul vântului de răsărit, înspre izvorul vântului de apus, cel care era menit să topească toate gheţurile care stăteau să cadă de pe casele pe care le ţineau în frig, spre a fi mărturie timpurilor viitoare despre tocmai trecutele timpuri iernatice. Iarna şi-a adus iarăşi zăpezile pentru a reaminti, celor care ne-ar fi vrut pierduţi în uitare, dinspre noi înspre noi, că focul arde chiar şi după ce flacăra îi este de apă domolită, ori de vânturi zdrobit în vatră. Ar fi fost să fie totul altfel, dar este totul aşa cum este, pentru a fi aşa cum trebuie să fie ceea ce trebuia să fie, ceea ce, întocmai, prin pornirea ta, s-a creionat a fi.

La urma urmelor, tot ceea ce e de schimbat s-ar schimba fără prea multe socoteli, ceea ce nu este de schimbat, nicicum nu se va putea schimba, oricât ai sta să socoteşti. De-ar fi să fie timpul să aducă furtuni, furtunile vor împrăştia valurile ceţii, de-ar fi să aducă apele peste vaduri, apele vor rupe zăgazuri, de-ar fi să aducă arşiţa soarelui, focul va arde frunzele uscate ale copacilor de pe drumurile pe care ar vrea să le ascundă, iar de-ar fi să se mişte pământurile, drumurile fără de capăt s-ar rupe spre a nu mai exista un altul decât cel drept, cel bun. Că mai rămâne o clipă de zăbavă nu pot nega, şi nu pot să neg nici marea-ţi dorinţă de a fi totul deja împlinit, dar totul este aşa cum este, cu aşteptări şi cu grabă firească, neliniştitoare uneori pentru tine, pentru ca atunci când va fi să alergăm vom alerga ziua împreună, noaptea spre a fi în împreunare rodnică şi înainte privitoare.

Irealităţile, dacă s-ar face într-o clipă reale, gândurile dacă s-ar face dintr-odată fapte, războaie s-ar declanşa, neamuri s-ar destrăma, întreaga lume chiar s-ar dărâma. În ascunzătoarea întunericului, în lumea irealităţilor în care s-au construit cetăţi şi baricade pentru apărare, s-au meşteşugit săgeţi şi săbii tăietoare de trup şi suflet, s-au gândit închisori şi ruguri, unii au murit, alţii au fost omorâţi, s-au născut copii care să ştie să pună cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, s-a furat, s-a luat ori s-a dat orice se putea ori nu se putea fura, lua ori da. Din lumea aceea au evadat dorinţele tale, bine ţinute în frigul celulelor întunecate şi, dacă vrei şi tu să nu te grăbeşti, poţi să vezi şi adevărurile mele, furate pe vremea când nu ştiam eu că mai există hoţi, în nopţile în care furam somnului timp, spre a ajunge mai repede, dar nu puteam să ajung decât aproape, fără ami putea odihni gândurile ori descătuşa fap-tele ce-ar fi fost sortite să pecetluiască eternităţi.

Ninge tot mai des dar, cu toată desimea ce se poate să fie, ninge din ce în ce mai puţin... Parcă-mi vine a spune că raţia de alb a Pământului se reduce pe zi ce trece. Rar, tot mai rar, când va trece timpul iernii, când rămăşiţele zăpezilor se vor lăsa înghiţite de noroaie, ploile vor avea tragere de inimă să spele colbul uscat al pervazelor ferestrelor care şi-au închis ochii, ferindu-se de soarele privitor a celor de dinăuntru în gândurile lor şi i-ar întreba de locurile prin care şi-au lăsat picături de suflet spre a fi străjere dorinţei de neaflare a adevărurilor, înfrăţindu-le cu umbre care nu-l vor înapoia pentru nici un alt adevăr, oricât de mare, ba chiar nici pentru o mie de adevăruri, dacă ei, acel adevăr, pe care-l păzesc, nu-l vor lăsa la lumină, nu-l vor lăsa la îndemâna tuturor. Ori, i-ar putea întreba, dacă nu cred că, prea târziu fiind, nu se vor mai lăsa ele luminii pentru a intra în jocul final al judecăţiilor supreme, atunci când nici revizuiri şi nici contestaţii în anulare nu mai pot schimba verdictele...

Atât de puţin a mai rămas... ţie-ţi va fi bine, mie mi se va întoarce destinul în matca-i firească. Se vor întâmpla de toate, zice-vor unii rele, alţii nici nu vor şti a le numi, alţii vor înţelege că toate au rost, că fapta, ce e deja ştiută ca întâmplată, deşi nouă urmează a ni se întâmpla, va şterge înscrisurile urii şi învrăjbirii, înainte de a fi pragul din urmă ce-ar închide uşa, pentru vecii veciilor, celor care s-au nesocotit, socotind ura ca scop şi răzbunarea ca ţel al vieţii. Şi pentru tine, şi pentru mine, ceasul întâlnirii va fi clipă de renaştere prin care dorinţa se va da naşterii clipei ce o va renaşte. Iar apoi toate se pot naşte şi oricând se poate naşte...