De ieri, gândind spre mâine

Ieri nici nu te gândeai că un cuvânt poate să readucă privirii un al gând, gândul către mâine... Chiar şi acum te întrebi dacă ieri te-a pus pe drumuri speranţa sau dorinţa care, nemaivoindu-se în amorţire, şi-a luat în mâini propriul adevăr, alungând ideile ce i le pusesei, poate chiar fără să îşi dai seama, împotrivă. Până ieri ai crezut în speranţă, uitând că-ţi eşti, înainte de toate dorinţă, şi din dorinţă se nasc speranţe ce duc spre mâine, plecând dintr-un continuu ieri. Ieri poate mai sperai că orice dorinţă nu este temei de păcat, astăzi te mai întrebi doar de ce nu ai reuşit să uiţi de acelea ce duc spre păcat.

Totdeauna, ceea ce va fi, se porneşte din ceea ce este, dar, când, acolo sus, Acasă, unde totdeauna m-am ştiut Acasă, sus, unde se ştie şi ce a fost ieri, dar şi ceea ce va fi mâine, Cel ce stă de veghe înţelege că rostul lui azi poate să-l strice o simplă părere, se dă poruncă de a se începe ceea ce va fi, din ceea ce a fost, trecât peste ceea ce, efemer, este. Acum ştii, simţind, că valurile care-ţi mângâie tălpile bătătorite de aşteptare sunt apele oceanului nemărginit pe care poţi pluti spre orizont, nu ar trebui să mai ai, în nici un fel, temeri. Şi mai ştii că, atunci când îţi va mângâia coapsele, vieţii nu îi vei putea sta împotrivă.

Ieri îţi mai aduceai aminte timpul trecutului, fără a putea înţelege cum ar fi timpul viitorului. Şi de-aici a început totul, din a-ţi dori să ştii viitorul, crezând că nu ai cum să-l cunoşti de dinainte de a fi trăit. Şi aşa s-a născut îndemnul de a căuta, primind, fără să mai laşi gândurilor timp de împovărare, ceea ce primeai pentru că ai cerut să-ţi fie dat ceea ce-ţi era ţie de dat. Aşa a început totul, din dorinţă în gând de speranţă, din gând de speranţe în vorbe de vrere.

Acum, numind pe azi astfel, clipă doar fiind, de-a dura şi, mai mult, de-a valma se dau rătăcirile care-au fost. Sărăcindu-se de amănuntele care ţi se legau de amintirile ce, când încercai să te laşi pe mâna întâmplării, se-ncolăceau pe zorii abia mijiţi şi-i întunecau, lăsându-te să crezi că dincolo de miezul zilei ai trecut fără să fi trăit într-un firesc prezent, rătăcirile acum ţi le vezi ca o simplă inconsistenţă a gândirii, când vrei să te pedepseşti, ori ca o greşeală omenească, întrucâtva de iertat, când aşa îţi este mai uşor să accepţi acel ieri, trecut înspre nefinţare.

Poate ţi se pare că apele s-au învolburat prea repede, dar dacă te uiţi mai bine, vezi că sunt învolburate, dar nu sunt deloc tulburate... S-au limpezit până şi norii care nu se mai adună în rotocoale plumburii. Dacă stai mai mult de o clipă să-i priveşti, poţi să-i vezi cum dau năvală să se agaţe de orice adiere de vânt, fiind doritori de umblet pe sub alte ceruri care au rost de a se înnoura, care îşi caută motiv de a se înnoura, cu nori de furtună, de prea multa şi nefirească însorire, ce li se pare nefolositoare.

Mai departe ieri, mai devreme mîine... Când înţelesul ia formă prin gând surprinzător, nu se mai găsesc adevăruri ce pot sta deoparte, fără a lăsa întrebarea cu un gust amar, rătăcită parcă într-un noian de alte întrebări ce o fac fără de sens şi searbăda în întregul esenţei din care se voia izvorâtă. Dar au căzut în dizgraţie toate cele vechi, chiar toată ziua de ieri, ca să uiţi dintr-odată ceea ce parcă ţineai să nu uiţi, deşi simţeai că trebuia să uiţi. Ieri nici nu te gândeai că rostitele cuvinte pentru mâine, te fac azi să vrei să-ţi dezveleşti coapsele apei care să te mângâie, să-ţi mângâie pe de-a-ntregul, mai apoi, cu îndemn de dorinţă şi semn de împlinire, trupul tău născător de speranţă.