duminică, 27 ianuarie 2013

Chemarea trecerilor

Cad, rând pe rând, mai mult nevăzut decât nevăzut, ceea ce până mai ieri era barieră de netrecut între noi. Gândindu-te la mâine, încă îmi spui că nu ne cunoaştem, că ceva, ceea ce ştim că se numeşte trecere a timpului, mai trebuie să-şi piardă din tărie, din mărime, ca să-şi arate adevărul singura faţă pe care o poate arăta, pe oricare parte s-ar lăsa întors. Gândindu-mă la mâine, eu nu îmi găsesc temeri şi uit să tac, şi îţi povestesc despre viitorul trecutului şi despre trecutul viitorului, fără a mă încurca şi fără a încurca prezentul care se vede dinspre trecut cu prezentul ce se vede din viitor, ori ceea ce s-a văzut cu ceea se se lasă a fi văzut, fără să fac trecutului statui şi să caut să mă îndoiesc de ceea ce va urma, doar pentru că unii aşa ne învaţă, pentru că alţii tocmai aşa fac, pentru că cei fără putinţă cred că nu e cu putinţă a se cunoaşte ceva ce se întâmplă după ce pasul lasă alt pas în urmă.
A revenit iarna spre a domoli chemarea care zvâcneşte în fiecare cuvânt pe care altădată îl rosteai sec şi sacadat, baricadându-te într-un timp al aşteptărilor şi al tăcerii trăirilor şi tăinuirii faptelor, al împăcării cu gustul fad al zădărniciei. Până mai ieri fugeai de tine, crezându-te uitată în zbucium de rătăcitoare idei, zbucium care acum e freamăt al dorinţei de pas făptuitor şi izbăvitor al zorilor de vremuri noi, de după seara izgonirii vremurilor vechi, în noaptea în care trecerea se va ascunde în bucuria lumeştilor împreunări de cuvinte cu sfârşit pierdut în dăruirea faptelor care să le contureze înţeles întreg.
Timpul îţi caută în tolba amintirilor, ştiid că are ce găsi. Îţi caută în tolba cu amintiri ca să-ţi arate că există mâine altfel decât ştiai tu ieri că poate să fie, că cei care s-au apucat să-ţi vorbească despre desţelenirea pasului afundat, din urma care se arăta lor şi dusă şi întoarsă, deodată, erau umbra şi penumbra a aceluiaşi pas pe care, mai de voie, mai de nevoie, l-ai ţinut în loc, voindu-i lui puterea ce tu nu o aveai, de a se muta în altă parte. Voia era a ta, nevoia răzbătea tot din tine, din gândul tău care începea să îngrădească pornirile adevărurilor, din gândul tău pe care îl împuterniceai a fi potrivnic tocmai firescului care ţi-ar fi dat tăria de a merge continuu spre mai departe.
Ar fi fost să fie totul altfel dacă nu s-ar fi gândit cineva să pună piedici zborului care începuse cândva, într-o seară a unei zile de iarnă înzăpezită de zborul vântului de răsărit, înspre izvorul vântului de apus, cel care era menit să topească toate gheţurile care stăteau să cadă de pe casele pe care le ţineau în frig, spre a fi mărturie timpurilor viitoare despre tocmai trecutele timpuri iernatice. Iarna şi-a adus iarăşi zăpezile pentru a reaminti, celor care ne-ar fi vrut pierduţi în uitare, dinspre noi înspre noi, că focul arde chiar şi după ce flacăra îi este de apă domolită, ori de vânturi zdrobit în vatră. Ar fi fost să fie totul altfel, dar este totul aşa cum este, pentru a fi aşa cum trebuie să fie ceea ce trebuia să fie, ceea ce, întocmai, prin pornirea ta, s-a creionat a fi.
La urma urmelor, tot ceea ce e de schimbat s-ar schimba fără prea multe socoteli, ceea ce nu este de schimbat, nicicum nu se va putea schimba, oricât ai sta să socoteşti. De-ar fi să fie timpul să aducă furtuni, furtunile vor împrăştia valurile ceţii, de-ar fi să aducă apele peste vaduri, apele vor rupe zăgazuri, de-ar fi să aducă arşiţa soarelui, focul va arde frunzele uscate ale copacilor de pe drumurile pe care ar vrea să le ascundă, iar de-ar fi să se mişte pământurile, drumurile fără de capăt s-ar rupe spre a nu mai exista un altul decât cel drept, cel bun. Că mai rămâne o clipă de zăbavă nu pot nega, şi nu pot să neg nici marea-ţi dorinţă de a fi totul deja împlinit, dar totul este aşa cum este, cu aşteptări şi cu grabă firească, neliniştitoare uneori pentru tine, pentru ca atunci când va fi să alergăm vom alerga ziua împreună, noaptea spre a fi în împreunare rodnică şi înainte privitoare.
Irealităţile, dacă s-ar face într-o clipă reale, gândurile dacă s-ar face dintr-odată fapte, războaie s-ar declanşa, neamuri s-ar destrăma, întreaga lume chiar s-ar dărâma. În ascunzătoarea întunericului, în lumea irealităţilor în care s-au construit cetăţi şi baricade pentru apărare, s-au meşteşugit săgeţi şi săbii tăietoare de trup şi suflet, s-au gândit închisori şi ruguri, unii au murit, alţii au fost omorâţi, s-au născut copii care să ştie să pună cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, s-a furat, s-a luat ori s-a dat orice se putea ori nu se putea fura, lua ori da. Din lumea aceea au evadat dorinţele tale, bine ţinute în frigul celulelor întunecate şi, dacă vrei şi tu să nu te grăbeşti, poţi să vezi şi adevărurile mele, furate pe vremea când nu ştiam eu că mai există hoţi, în nopţile în care furam somnului timp, spre a ajunge mai repede, dar nu puteam să ajung decât aproape, fără ami putea odihni gândurile ori descătuşa fap-tele ce-ar fi fost sortite să pecetluiască eternităţi.
Ninge tot mai des dar, cu toată desimea ce se poate să fie, ninge din ce în ce mai puţin... Parcă-mi vine a spune că raţia de alb a Pământului se reduce pe zi ce trece. Rar, tot mai rar, când va trece timpul iernii, când rămăşiţele zăpezilor se vor lăsa înghiţite de noroaie, ploile vor avea tragere de inimă să spele colbul uscat al pervazelor ferestrelor care şi-au închis ochii, ferindu-se de soarele privitor a celor de dinăuntru în gândurile lor şi i-ar întreba de locurile prin care şi-au lăsat picături de suflet spre a fi străjere dorinţei de neaflare a adevărurilor, înfrăţindu-le cu umbre care nu-l vor înapoia pentru nici un alt adevăr, oricât de mare, ba chiar nici pentru o mie de adevăruri, dacă ei, acel adevăr, pe care-l păzesc, nu-l vor lăsa la lumină, nu-l vor lăsa la îndemâna tuturor. Ori, i-ar putea întreba, dacă nu cred că, prea târziu fiind, nu se vor mai lăsa ele luminii pentru a intra în jocul final al judecăţiilor supreme, atunci când nici revizuiri şi nici contestaţii în anulare nu mai pot schimba verdictele...
Atât de puţin a mai rămas... ţie-ţi va fi bine, mie mi se va întoarce destinul în matca-i firească. Se vor întâmpla de toate, zice-vor unii rele, alţii nici nu vor şti a le numi, alţii vor înţelege că toate au rost, că fapta, ce e deja ştiută ca întâmplată, deşi nouă urmează a ni se întâmpla, va şterge înscrisurile urii şi învrăjbirii, înainte de a fi pragul din urmă ce-ar închide uşa, pentru vecii veciilor, celor care s-au nesocotit, socotind ura ca scop şi răzbunarea ca ţel al vieţii. Şi pentru tine, şi pentru mine, ceasul întâlnirii va fi clipă de renaştere prin care dorinţa se va da naşterii clipei ce o va renaşte. Iar apoi toate se pot naşte şi oricând se poate naşte...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: