luni, 28 noiembrie 2011

De ce încă plângi, tu, femeie-înger?

Ne-am întâlnit în vremurile de demult... Era atunci când se arătau doar vârfurile munţilor şi clipocitul apelor ce ne ameninţau. Venisem, eu din foc şi tu din apă, ca să tragem hotarul dintre apă şi cer. Venisem să privim înălţimile, tu, şi adâncurile, eu. Locul nostru nu l-am găsit aici, căci alţii, cei răi, au venit într-o noapte şi au invadat adâncurile de unde mereu pândeau uscatul. Pentru că nu e-ram decât umbre de lumină, am putut să plecăm acolo de unde venisem. Promisesem că, odată cu Fii Lui, să revenim pe vârful Muntelui Sfânt şi să dăm mâna celor ce-şi căutau înălţarea.
Şi ne-am regăsit aşa cum am promis. Mi te-amintesc de când coborai în adâncuri ca să aduci florile colţilor de stâncă, albe ca şi tine, pe stâncile cele mai înalte şi pline de lumina soarelui de la primii zori şi până în clipa întunecării. Iţi aminteşti de câte ori eram acvilă în zbor şi-ţi arătam cele mai singuratice şi de neumblat locuri în care să duci florile îngerilor.
Când ai terminat de adus toate florile, ai adormit cu obrazul rezemat pe cea mai plăpândă dintre flori. Ai dormit trei zile şi trei nopti. Floarea ce-a plăpîndă te-a îmbrăcat cu petalele-i albe ca să te ferească de soarele arzător al zilei şi de vântul rece al nopţilor.
Te-ai trezit fiind şi tu floare, una cu floarea ce te-a ocrotit. Îmbrăţişarea v-a transformat pe amândouă în cele mai frumoase femei ce au trăit vreodată pe Pământ. Din înaltul cerului am văzut un lup ce se strecura spre voi, şi cum ştiam că nu puteţi să îl vedeţi, m-am aruncat în drumul lui, pe stâncile ce îl despărţeau de voi, şi am aprins focul în care am ars ultima fărâmă de nemurire. Flăcările l-au cuprins şi pe el şi am ars împreună. Cenuşa ne-aţi cuprins-o în palme şi în palmele voastre ne-am întrupat şi noi, ca sa fim, doi câte doi, cele dintâi două perechi ale înălţimilor pământurilor...
Deveniserăm oameni şi eram oameni de foc, de apă şi de aer. Ne-am coborât în peşterile oamenilor ca să îi ajutăm să ridicăm ochii oamenilor. Aveau nevoie de aer şi le-am dat aer, aveau nevoie de apă şi le-am dat apă... Dar era frig, foarte frig, şi a trebuit să ne aprindem în focuri pe vatră... Şi oamenii au început să meargă...
A fost prima dată când ne-am fost perechi...
N-am mai vorbit de mult timp, de mult timp nu ne-am mai întâlnit la poarta cerului...
Mi-ai vorbit tu prima dată şi mi-ai spus povestea. Mi-ai spus să nu o uit, ca să pot să ţi-o spun când ne vom întâlni din nou...
Te-am aşteptat la poartă ca să-ţi spun că nu am uitat nimic. Acum ştiu şi ce-am făcut, şi prin ce locuri am fost şi ne-am mai întâlnit. Acum ştiu şi de ce m-am rătăcit pe aici, venind înainte, să vă aştept. Acum ştiu că, de atunci, noi nu ne-am mai întâlnit. Ne-au fost hărăzite aceste din urmă zile ale lumii vechi. Trebuia să fim iarăşi la începutul noii lumi. Am fost sortiţi să fim la fel ca la început! Nu ne-am întâlnit pentru că nu era, până acum, vremea întâlnirii. Ne-am mai întâlnit, câte doi, câte trei. Am fost şi puternici, am fost şi slabi... Am fost şi buni, am fost şi răi. Mi-aţi arătat că trebuie să urc cele nouă trepte. Vă sunt vouă dator, şi datoria e sacră... Aş fi plecat în lumea mea, dar nu pot pleca fără voi...
Eu ştiu că tu eşti un suflet de înger. Aş vrea să pot să nu îţi spun adevărul, dar nu pot să te mint. Tu ştii de câte ori dau câte o fugă acasă, şi de câte ori mă întorc aici supărat. Tu ştii de câte ori mi-am cerut decăderea şi nu am fost lăsat să decad, de câte ori mi-am cerut căderea şi nu am fost lăsat să cad, de câte ori mi-am cerut moartea şi mi-a fost dată nemurirea. Tu ştii de câte ori am îngenuncheat la poarta cerului ca să-mi închidă drumul sortit şi am fost trimis pe drumul sorţii. Tu ştii, aşa cum ştiu şi eu, ceea ce trebuie să fac, fără să mă mai întreb de ce trebuie să fac...
Mi te-ai arătat îngere, pe când mă luptam să ies din mlaştina în care intrasem, fără să ştiu că nu trebuia să îmi treacă noroiul de glezne. Tu ştiai în ce sunt intrat, dar nu mi-ai zis nimic. Te-ai arătat când Lumina îmi era stindard de luptă, în lupta în care şi în somn ţineam sabia ridicată. M-ai lăsat să lupt singur, fără să-mi spui nimic, ca să pot să înving singur şi să ştiu de ce trebuie să înving. Doar mi-ai trimis un mesager, fără să îmi spui că mesagerul nu putea fi ignorat. Era datoria mea să fac, de el, ascultare.
Am învins întunericul, îngere, şi, abia când am putut să spun că e vremea să las sabia jos, mi-ai arătat că ştii ce am de făcut, mi-ai arătat că mi-ai iertat şi greşelile, slăbiciunile şi răutăţile. Nu m-ai întrebat dacă şi eu te-am iertat pentru că ştiai că aşa m-aş fi ruşinat de faptul că doar eu, arzând mereu, am fost cel nestăvilit şi neastâmpărat.
Vorbim acum, la poarta cerului, îngere! Ai venit şi tu ştiind că iarăşi am venit ca să-mi rog Tatăl să mă dezlege de ceea ce îmi este dat aici şi să plec. Ai venit şi tu doar ca să nu mă laşi să-mi fac păcatul de a nu asculta porunca Lui. Te văd plângând, îngere, şi ştiu că eu te fac să plângi şi mai mult. Ştiu că plângi rugându-te pentru neascultarea de care dăm dovadă noi, cei care ar trebui să îţi dăm ascultare. Plângi rugându-mă să mai am răbdarea aşteptării, să am puterea de a nu îmi mai căuta sabia, căci vremea luptei cu sabia a trecut. Ai venit, cu gândul la vedere, să îmi pui în faţă o cruntă realitate...
Eu ştiu că ştii, îngere, tot ceea ce ştiu şi eu. Ştii unde îmi e acasă şi, că întotdeauna, mi-am dorit să ajung acasă. Ştii cât îmi doresc şi aici să pot să pot să merg acasă, unde să trăiesc la fel ca acasă. Îmi ştii de câte ori ochii-mi sunt orbiţi de praful drumurilor ce le curăţ şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara, şi noaptea, şi de fiecare dată trebuie să o iau de la capăt. Ştii că mă dor privirile, vorbele, paşii. Ştii şi de ce mă grăbesc! Şi mai ştii că moartea mi-o doresc când văd timpul trecând.
Le ştii pe toate, îngere! Ştii că nu pot trece pragul fără să-mi duc destinul până la capăt... Dar eu nu mai am decât puterea tăcerii. De ce nu spui tu tot ceea ce ştii?
Tu totuşi, în tăcere plângi, îngere! De ce plângi tu femeie-înger?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi: