E timpul să reînfloreşti, Floare a colţilor de stâncă!

Te-au ars, de atâtea timpuri, vânturile înălţimilor, ţi-au smuls trecătorii din petale. Ţi-ai înfipt rădăcinile între colţi de stâncă şi, din roua rece a dimineţilor ţi-ai găsit, totdeauna, puterea de a te înviora, puterea de a te arăta înflorită şi neatinsă de nici o putere a ccuiva.

Florile-ţi albe şi diafane nu s-au lăsat coborâte pe câmpurile nisipoase, nici pe dealurile ce în fiecare toamna îşi aşează covor de frunze ruginii, s-au păstrat mereu a fi ale înălţimilor, şi, deopotrivă, ale Cerului.

Brazii înălţimilor n-au putut să îşi lase acele să te înţepe, căci până la tine nu au putut urca. Şi n-au putut nici caprele negre să te calce în picioare, căci fiind matca seminţei florilor colţilor de stâncă, stâncile s-au ridicat, s-au înălţat, în jurul tău, ocrotindu-te. Doar acvilele care puteau urca înspre înaltul cerului puteau să te privească şi să ajungă la tine, oricând, fiindu-ţi vestitoare.

In vremurile din urmă s-au cutremurat munţii. Au venit vremurile în care pâraiele s-au băltit, izvoarele au secat, văile s-au făcut a nu mai avea umbră. Au venit mulţi ce şi-au căutat leac vieţii lor, fiindcă un vraci mincinos le spusese că leac la toate este floarea colţilor de stâncă. N-au vrut să fii leac fiecărei boli ori fiecărui pătimitor, ci te-au vrut leac doar pentru ei, doar pentru boala lot. Şi, ca să fie siguri de asta, au început să-ţi rupă petalele, să-ţi calce plăpândele frunze şi acum erau pe punctul de a-ţi smulge rădăcinile.

Ca-n alte vremuri, vulturii au văzut, îngerul a venit iarăşi lângă tine. Te-a găsit pălind, ofilindu-te, în încăpăţânarea ta de a sta pe aceeaşi stâncă, ce azi e şubrezită de ultimul cutremur. Îţi ai ascunse petalele, care au mai ramas, printre crăpăturile care oricând, dacă vântul s-ar porni, ţi le-ar strivi pentru totdeauna.

A strigat îngerul la tine, te-a stropit cu apa învierii şi ai reuşit să îţi descleştezi plânsul neputinţei. Te-a strigat îngerul şi ai început să priveşti către Ceruri, să poţi spera că vei avea iarăşi petale albe şi diafane. Îngerul ţi-a şoptit locul în care te vei muta, în zbor de acvilă, dar cum stăteai cu frică să simţi adierea vântului ce ar putea mişca stâncile, n-ai auzit-o. Îngerul a chemat vulturii să te apere dinspre ceruri şi lupii dinspre păduri. Îşi zdreleşte degetele să îţi desfacă rădăcinile din crăpăturile stâncilor. Plânge când te vede cum îţi laşi petalele spre pământ şi te mângâie să nu le laşi să cadă!

Îngerul ce dat ţi-a fost să vină, ca să nu lase o floare Dumnezeiască, floare a colţilor de stâncă, îşi face cu râvnă munca, nu-şi poate pregeta munca, şi o face chiar şi când tu laşi toate petalele să atârne precum cortinele unei scene goale. Îngerul va avea linişte doar când tu vei reînflori. Ca să poţi reînflori, tu, floare a colţilor de stâncă, va fi să vrei să pleci în zbor de acvilă, spre locul prielnic reînfloririi tale. Va fi să simţi mângâierea aripilor acvilei şi ghearele-i ascuţite să le simţi ca pavăză.

Abia atunci îngerul va fi eliberat de datul ei Ceresc, de a fi şi om şi înger.

E frig afară, vânturile bat, pământul se tot cutremură...

E timpul să reînfloreşti, Floare a colţilor de stâncă! E timpul să fii leac. E timpul să ai leacuri pentru cei ce nu vor să te mai rupă!