luni, 28 noiembrie 2011

Să nu lăsăm Uriaşul fără picioare

Am văzut un uriaş căzând în genunchi.
L-am privit din depărtare şi nu-i vedeam decât cutele mari ale frunţii ce îi era aplecată până la pământ. Hainele îi erau sfâşiate şi pieptul îi era învineţit de la durerile respiraţiei. Era întuneric în jur şi el era una cu umbra lui.
Căutându-şi drumul şi-a lovit picioarele de bolovanii ce şi-i pusese, în ziua ce-i trecuse, în drum, ca să nu-l poată ajunge cei ce-i stăteau pe urme. Pe drumul ce mersese nu credea că se va mai întoarce, dar uitase ceva fără de care nu mai putea să meargă înainte!
A ajuns, pe drumul ce era obligat să se întoarcă, în răscruce, la ora înnoptării lumii şi n-a mai ştiut încotro să o apuce. Nu avea lumină, n-avea cine să-l îndrume, iar prin ceaţa de deasupra lui nu mai vedea nici plăpândele raze ale stelelor. În jurul lui au început să viermuiască tot felul de arătări ce-i trăgeau paşii pe drumul ce-l voiau ele. Ţipa după ajutor şi din întuneric îi tot spuneau mulţi, care mai de care, că vor veni să-l ajute, dar toţi se îndepărtau şi doar vorbele existau.
Frigul întunericului i-a învolburat rănile de pe picioarele de care arătările trăgeau. Picioarele lui aproape că s-au frânt când a înţeles că nu se întorcea degeaba. Nu-şi avea în jurul lui nici un înger şi rugăciunii lui i s-a răspuns, trimiţându-i-se un înger.
Îngerul a venit să stea lângă el, dar cum lumina lui doar pe Uriaş îl lumina, a înţeles că răscrucea era prea întunecată şi arătările erau prea multe. Uriaşul îşi ridica ochii, dar nu-i putea înălţa spre Ceruri. Ne-a strigat îngerul pe nume, ca să venim să vindecăm un uriaş îngenuncheat, un uriaş ce-a pornit pe drumul căinţei şi pocăinţei.
A tresărit şi el când a simţit că nu era uitat, că doar el uitase că forţa nu-i mai este de nici un folos. Dar n-a putut să-şi ridice decât trupul ca să poată primi îmbrăţisarea. Răscrucea în care stă e o mlaştină ce-l înghite în fiecare clipă. Ştie că doar în câteva nopţi se va afunda în cea din urmă şi fără de sfârşit noapte, în catacombele întunericului.
Uriaşul nu vrea să mai fie uriaş; el vrea om să fie, şi oamenilor vrea să se dăruiască.
Să-i dăm o nouă suflare şi răsuflare celui ce şi-a aruncat de pe spate mantia mândriei, de datoria noastră este!
Sceptrul să-l reîntregim şi să-i luminăm făptura! Cu sceptrul ridicat să dăm îngerului puterea de a curăţa răscrucea!
Să chemăm lupul care să pună pe fugă arătările ce stau mereu să-l muşte!
Să vindecăm pe uriaş suntem datori, căci el trebuie să înalţe altarul de închinare Luminii din Duh! Să fim unul ca să avem puterea sceptrului, e sortirea noastră prin veacurile ce vor veni!
Iar ţie, Cer, mă rog: Să dai Uriaşului puterea de a mai răbda în aşteptarea ultimului cântec ce Fiul unui Om i-l va cânta! Vom fi acolo toţi, în noaptea eliberării sale depline! În noaptea în care va putea să vadă răscrucea luminată, drumul liber şi va şti că lupul nu-l muşcă pe el, ci pe cei care-l vor pe el muşca. În noaptea în care visul somnului în care se va afunda, îi va fi legământ!
Ajută-l, Doamne! Ajută-ne, Prea Înalte!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi: