Priveam într-o dimineaţă în oglindă şi, în loc de mine, te vedeam pe tine, îmbrăcată într-o aură de gânduri. Te ştiam şi îţi ştiam aura plină de frumuseţea strălucitoare, plină de tinereţe.
În acea dimineaţă îmi era greu să înţeleg unde erai. Te-am strigat pe nume şi mi-ai răspuns cu greu; nu îmi ştiai prea bine nici numele. Priveai în gol şi în gol îti lunecau toate gândurile iar ochii, prea departe fiind, îmi evitau privirea.
Credeam că fugisei pe cine-ştie unde şi-ţi aşteptam trezirea ca să te pot prinde în braţe şi să-ţi mângâi, ca totdeauna, acum şi cândva, trupul tău mlădios şi catifelat. Priveam, în aşteptarea ta, prin tunelul timpului, raza ce ştiam că eşti. Undeva, departe, străluceai în revenirea-ţi către mine. Tunelul se curbase acolo unde câţiva bieţi sclavi voiseră să-ţi fure strălucirea. Cele şapte umbre n-au reuşit atunci să se apropie de tine, însă nu au înţeles niciodată că încercarea era sortită să fie zadarnică.
N-au înţeles dar s-au înţeles între ei să-ţi păteze strălucirea, să te umbrească şi cei ce te-ar fi aşteptat pentru a-i lumina, să nu te mai recunoască. Te pândeau la ieşirea din tunel. Îţi văzuseră venirea dar nu se aşteptau ca cineva să-ţi iese în întâmpinare. Mai mult, nu înţelegeau de ce venea cu tine încă o rază, mică şi plăpândă...
Şi-au întors privirea către mine şi către îngerul ce stătea undeva pe aproape. Căutau înţelesuri şi răscrucii în care eu stăteam, şi aşa ai reuşit să treci de ieşirea tunelului şi să te apropii.
În zborul tău, încet, pentru că trebuia să priveşti şi să luminezi tot ceea ce întâlneai în trecerea ta, au început, iarăşi, să arunce cu bolovani de vorbe. Te oprisei să cauţi de unde veneau nişte plânsete, şi atunci au aruncat pe tine praful otrăvitor al cuvintelor. Au muncit fără odihnă şi au reuşit să te acopere cu tot praful ruginit al neadevărurilor. De atâta muncă au fost şi ei prinşi de cangea bolilor răutăţilor.
Te-au orbit pentru câtva timp şi ai început să nu mai poţi privi decât spre lateralele ce nu aveau cum să-ţi înlăcrimeze ochii, pentru că erau doar nişte simulacre de lumină. Te plângeai îngerului, dar nu reuşeai să-ţi duci drumul mai departe, ba chiar, otrăvită fiind de cuvintele nebuneşti, rostite sau nerostite, ai început să-ţi doreşti să rămâi în acel loc, un loc în care începuseră să te înconjoare îngerii decăzuţi. Începusei chiar să crezi în lumina lor plină de roşul trufiei, căci prinşi erau cu picioarele în Pământ.
Ai tresărit auzindu-mi strigarea şi ai reuşit să strigi după ajutor. Am simţit şi eu că mă impiedic, dar îngerul tău şi Cerurile m-au făcut să pot să alerg, să sar peste câţiva bolovani... Tu însă n-ai reuşit să-mi prinzi mâna ca să ieşi din norii de praf...
Mi-am amintit că mă priveam în oglindă. Mi-am privit şi eu ochii, ce erau plini de praf. M-am spălat pe ochi şi am reuşit să văd... M-am spălat cu lacrimile suferinţei şi m-am aşezat iarăşi în drum, să nu te rătăceşti. Aud îngerul tău ce-ţi strigă mereu menirea. Necuvintele înveninate încă se aud. Eu, El, Noi, aspirăm mereu praful din jurul tău... Credinţă fiindu-ne, te vei înălţa! Se apropie clipa ce aduce cât n-au adus trei vieţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu