luni, 2 iulie 2012

Pod peste ani împliniţi

Nu-ţi întoarce privirea nici o clipă... Păşeşte cât mai repede. Depărtează-te, încă nu te pot ajuta. Fugi dacă poţi, dar ai mare grijă, la cotitură te aşteaptă o umbră de timp care vrea să-ţi împiedice privirea...
Undeva, cândva la trecerea peste alte noţiuni de timp, mi-a fost dat să te privesc zvârcolindu-te între ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să fii. Eram aproape, mult prea aproape ca să mă mai poată cineva să îmi pună vederea pe jar şi să îmi spună că privesc în altă parte. Şi, tot atunci, mi-a fost dat să desluşesc legăturile care îţi apleacă privirile în pământ şi întunecă privirile către tine ale celor ce-şi vor vrea găsit curajul de a nu se lăsa mânaţi de porunci şi de îndemnuri.
Treci astăzi peste podul liniştii, de acum încolo intri în pădure. În pădurea în care nu mai există luminişuri, în pădurea în care, după fiecare frunză stau să cadă vorbe şi pietre, după fiecare desiş stau la pândă furii dornici de frăgezimea ta. De vei puterea să nu auzi, te vei feri de pietre, dar nu vei auzi foşnetul desişurilor. De vei avea puterea să nu te înfricoşezi de vorbe, te vor lovi pietrele şi te vei ascunde singură în desişurile din care nu vei mai şti, când vei ieşi, dacă eşti tu. Doar dacă vei avea puterea să stai şi să auzi vorbele, să te lovească pietrele, vei mai putea să ai scăpare de decăderea din desişuri.
Aleargă, aleargă de poţi! De cum treci peste pod aleargă şi fii cu ochii în patru. Acum, faţă de atunci, după fiecare copac al pădurii s-a aşezat, pe fugă, câte o figură de ceară, la fiecare izvor câte un paznic şi pe marginile oricărui luminiş corbi însetaţi de moarte. Aşa că ce mai ai de facut? Îţi strig şi tot strig, nu ştiu dacă măcar noaptea mă mai auzi: Fugi, fugi cât poţi, cât mai poţi, oriunde, oriîncotro, fugi şi nu-ţi întoarce nici o clipă privirea înapoi. Înapoi de vei privi, te vei opri şi te vei preface în figură ştersă, bună de plată a toate de care mai mult decât vina de a fi ceea ce eşti, acolo unde eşti, nu o ai. Aleargă, oricum de pod astăzi treci!
Mă întreb de mai poţi auzi altceva decât sirenele care-ţi şuieră într-una cântecul urii şi al întrebărilor fără logică şi fără motiv, cântecul uitării a ceea ce nu poate fi uitat. Trebuia să fii apărată, trebuia să ai pavăză, dar pavăza s-a pus în genunchi în faţa celor care pe tine te vânau şi ştia că eşti trofeu de preţ. Şi-a trădat menirea de pavăză crezându-şi minciuna de a fi mergătoare înainte-ţi. Nu mai ai pe nimeni alături, chiar dacă aici tobe mari se bat de cei care cred că minciuna, pumnul şi ascunzătoarea lor îţi pot lumina drumul, drumurile şi calea.
Nici eu nu mai pot încă să fiu pe aproape. Spre mine si-au aruncat spumele înveninate şi săgeţile otrăvite. Stau acum undeva unde nu le este bine doar până când voi auzi cântecul de lebădă al tainelor vechi şi mă voi arăta şi ţie pentru a îndrepta tăietura drumului pe care sabia a trebuit să-l taie, spre libertatea mea şi libertatea ta. Sunt cel ce vine dinspre unde vei ajunge, şi vin încă tot aşa cum am mai venit, deşi se poate să vin altfel. Se va mai putea să merg în urma ta, dar se poate să mergem şi împreună. Vei fi încă prin pădure când mă vei vedea venind... Nu ştiu dacă nu cumva venirea mea va fi mai târzie de clipa când încă mai eşti tu, de nu cumva voi veni în plină durere şi sfâşiere de suflet, când va trebui să se arate semnul Cerului pentru a nu te pierde pe totdeuna.
Aleargă, aleargă, fugi, te depărtează! Repet şi mă repet. Eşti mai mult decât ţi se spune, eşi altceva decât ţi se arată. Te depărtează de tot ce-ţi este acum împrejurul tău, de la oameni la obiecte. Oamenii au gândurile ascunse, obiectele au otrava nefirii pe ele. Fugi înainte, caută înspre înălţimi. Ceea ce ştiu, căci eu am alungat de pe tine, mă obligă să nu cedez nici un cuvânt, nici un gând, nici o trăire. E luptă mare şi tu eşti acum mai aproape de hăul în care toţi cei de dinaintea ta au căzut şi doar unul dintre toţi se mai pot ridica. Nu-ţi mai întoarce privirea, nici măcar în stânga sau în dreapta, chiar de te auzi strigată. Se vor prăpădi, lângă tine mulţi. Se vor alunga pe sine înspre ceea ce este neînsemnat şi de neamintit. Dar nu mă pot furişa în minciună. Teama de pădurea în care intri chiar în aceste clipe este mare. Eu te vreau, nu pentru mine, ci pentru toţi ceilalţi, pentru viaţa ta, pentru tine, aşa cum ar trebui să mergi pe drum. De aceea îţi tot spun: Ai pus piciorul pe mal, intri în pădure. Aleargă, aleargă, depărtează-te, ridică pasul căci pe lângă desişuri rugii stau să te împiedice!...

2 comentarii:

Stel spunea...

Darie, de ce oare e atata tristete in sufletelul tau?! Fiecare cuvant pare o lacrima...

maria spunea...

Extraordinar avant iti da, parca relecturate au si mai mare efect.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: