-continuare din Dinainte vestire [1]-
Nume şi renume, din vorbă de om, pietrelor, ce taine, şi mai mult decât taine purtau în ele, le-au dat oamenii. Deloc întâmplător, cu siguranţă însă mai mult decât trebuia. Oricât de multe se ştiu, mult mai este până ce adevărul se lasă cu totul să stea în mâinile oamenilor. Unele din Ceruri îndepărtate vin şi stau ascunse de oameni, doar pentru că în poveşti fantastice şi năluciri s-ar găsi unii să le cufunde. Oricum le-ar fi numit oamenii, multe rămân cu toate pietre. Doar cele mai limpezi, cele care s-au limpezit pe drumul lung şi s-au curăţit de ceea ce nu aveau să păstreze, prin căderea arzândă, sunt nu pietre, ci cristale pe de-a-ntregul.
Prin oameni lucrează Dumnezeu, este ştiut dintotdeauna, doar acum, tocmai acum, oamenii cârtesc cu nesaţ şi reînvaţă pe alţii despre o cale ce lor nu le e dată. Prin oameni doar, pentru a se face şi bine şi pe înţeles, Pământul va putea fi curăţit de toată stricarea şi de toată stricăciune. Oameni noi trebuiau să se nască pentru ca suflete înzestrate cu împuterniciri, ce de mult nu s-au mai dat, să vină spre a face lucrarea divină împreună cu toate şi toţi cei ce vor fi de ajutor. Înainte de toate să fie călăuze pentru dintâi şi cei mai mulţi ce au ales, au fost aleşi, şi vor urca, fete şi femei dar şi băieţi, atât cât e nevoie, acei ce ştiuţi sunt.
Vremurile grele au fost şi mulţi din cei care puteau să ţină aprinsă o candelă, atunci când fără lumină va rămâne omenirea, când pământurile vor crăpa şi se vor amesteca lumile de jos cu lumea noastră, s-au dedat la iluminarea culorilor strălucitoare şi candela au stins-o, deşi ştiau că n-o vor mai putea reaprinde, nici măcar încerca a o reaprinde. Şi la ceasuri din urmă, s-a ales venirea copiilor ce candele vor fi prin ei înşişi, copii care sunt la fel ca toţi, dar uşor de văzut ca altfel de lumi-naţii şi iluminaţii lumii.
Cum, unde, când şi prin cine, să vină, în Ceruri s-a ales. Peste tot, ca să nu poate nimeni să-i adune, în curtea celor vânduţi sau vânzători de bogăţii supreme, pe acolo pe unde se forţau umbrele să facă acoperiş luminii şi scoteau lumina sub cerul liber, în vânt, în ploi, în ger... De-acolo au ales o parte, pentru că acolo era loc de ucenicie şi de învăţare, acolo, cât încă Dumnezeul cel Prea Înalt îi va avea în pază pe copii, îngerii lor ce nu vor putea fi izgoniţi , având timp să cunoască puterea şi forţa celor ce-i vor vrea prinşi. Altfel, dintre cei ştiuţi drept mergători, dintre cei ştiuţi ca ducători de mult mai mult, li s-a dat şi misiunea de a purta flamura neînfricării şi nesupunerii, au fost aleşi acei care puteau depăşi barierele, cei care, întregind întregul, împlineau rostul creaţiei, prin naştere în legea pământului.
S-a făcut alegerea în timpuri deja trecute, pe vremea schimbării rânduirilor, când frica şi curajul se amestecau pestriţ, când râsul şi plânsul stăteau mereu aproape şi oricine putea să râdă sau putea să plângă, sau să râdă plângând ori să plângă râzând, când moartea fusese adusă de oamenii însemnaţi, aleşi de alţi oameni care ştiau de planurile Cerurilor şi le voiau zădărnicite. În timpul buimăceilii celor mai mulţi, în timpurile acelea în care neînţelesurile se întâmplau, nici cei aleşi n-au ştiut de schimbarea din ei, nici unul de altul n-au ştiut. Şi nici acum nu se ştiu, dar semnele li s-au dat.
Şi locurile s-au pregătit şi s-au arătat. Focurile au ars urme de rău mare, până atunci adunate. Au prefăcut în scrum toate făcutele celor ce trecuseră prin târgul de suflete, cei care vânduseră şi primiseră plată. Le venise rândul la răsplată, li se întindea o mână spre a se răscumpăra pe ei înşişi, de mai aveau ultima picătură de încredere şi credinţă în ei... Puţini au făcut-o, alegerile s-au pecetluit.
Nimeni n-a ştiut atunci rostul adevărat al trăirilor schimbătoare. Şi de-atunci multe s-au schimbat, multe s-au trecut, totul s-a mişcat haotic. Pietrele doar au rămas, oricâte ape au trecut peste ele. Apele le-au mişcat şi chiar pământul s-a mişcat, ducându-le să fie, acolo unde trebuiau să fie, pentru a spune, când trebuiau să spună, celor ce trebuiau să ştie, ceea ce în ele s-a înscris, tot ce s-a făcut atunci, tot ce s-a făcut de atunci până acum, tot ceea ce urmează de acum încolo, tot ce va urma şi după aceea. Apa, spartă de propria-i curgere şi raza pătrunzătoare a soarelui, cea care era făcută să citească înscrisul, trecând peste Podul pus de Dumnezeu până în ochiul omului ce tot atunci fusese ales să ştie să citească, făcea să se poată şti, înainte de faptă, întâmplarea ce va veni. Dinainte vestire era dată... Oamenii, atunci n-aveau motive să creadă nici ce era vestit, nici în vestitori.
Cei asemenea cristalelor, cei care prin ei înşişi vor fi model de curăţenie într-o apropiere murdară, cei care vor sparge tiparele şi barierele, cei care vor împărţi nu după cum vor înţelege ci după cum deja ştiu, ce este jos şi ce este sus, adevărul de minciună, Lumina de întuneric, efemerul de etern, copiii cu sufletul asemenea cristalului prin care lumina chiar, trecând, îşi arată adevărurile, au fost vestiţi pe când nimicul era singurul suport al vestirii, motiv mare ca nimeni să nu creadă nimic. Doar cei ce ştiau paşii lumii, în drumu-i spre creuzetul încins al purificării, ştiau că nimicul era în fapte, cuvântul era însă spus şi vremuri de fapte deja erau arătate că vin. La început doar atât, şi ei, ştiau.
Deloc uşor, aşa cum era, aşa cum încă este, gândirea omului, de la început, lor, cei ce vor fi primii învăţători de rânduieli, nu era dat să le fie. Tocmai bine era însă ales tot, pentru ca omul ce-şi spunea om, şi care nu spre omenie îndemna, să îşi dea în cap cu propriile-i idei, văzându-se neputincios în faţa a ceea ce dintotdeauna crezuse că e doar un grăunte de nisip pe care îl poate aşeza oriunde ar vrea. Acolo era ales locul în care se puteau singuri şlefui, într-o muncă văzută ca joacă. Cuvintele puţine să le fie tăiş de cuţit şi balsam de rană sângerândă, trebuiau să fie adunate din cenuşa începuturilor şi trăirilor furate ale celor dedaţi la cumpărări de trăiri şi nemaifăcători de zămislitoare fapte înspre timpuri de mai târziu.
Între firesc şi nefiresc, între real şi ireal, fiind eu, vorbele mi s-au agăţat de margini de pod văzând dincolo de priviri. Eram vestitor şi eram mai mult decât atât, şi vorbeam cu gândul care nu mai asculta de porunca mea, pierzându-se de mine. După rostiri, abia după rostiri înţelegeam, cu toate că nu tocmai bune clipei mele erau, rol, rost, menire şi misiune ce aveam. Şi înţelegeam, nu întâia oară, e adevărat, că eu pot face multe, dar nu pot face orice, că eu mă pot opune, dar nu pot fi totdeauna învingător. Vorbisem, cuvântul era spus!
S-au făcut cele de făcut, alţii au văzut înţelesurile. Cei ce, de voiau să înţeleagă, puteau înţelege, nu-şi mai aveau puteri de a-nţelege. Arma tăietoare doar prin spate au înfipt-o, întâi în pământ, apoi spre cer şi rost de război în care de nimeni nu au păsare, au început. Tăişul l-am văzut lucind în raze de lună şi-l ştiu mereu căutător al ţintei numite şi rostuite spre pieire de fiinţă. E doar o luptă care, şi de nu-mi era bună, ştiam că e bună, ştiind că diamantul celor orbi nu-şi lasă sclipirea, dar ei aflând cumva, de la alţii, auzindu-l când pus între pietre este, împotriva celor ce-i văd frumuseţea se pun.
Cei ce asemea veniri au avut sunt deja veniţi. Mai apar ici-colo câte unul, după cum este nevoie, când mai cade pradă urgiei un vestitor sau un aprinzător de candelă. Mi s-a dat să ştiu, trecând porţile, mergând acasă, pasul de împlinire. Dinainte vestire am dat, dinainte vestire mai am de dat. Atunci puţini mi-era dat să audă, neînţelegători cumva. Dar orice piatră de preţ străluceşte când în juru-i e lumină, când însoţită-i de Lumină. Se plămădeşte un alt orizont, şi vor veni cei ce ei înşişi sunt izvor de Lumină. Şi venirea lor mi-e rost de rămânere, de trecere nedormită peste noaptea cea mare, veghind candela din faţa oglinzii ce aruncă lumina pe drumurile merse de alegătorii mersului cu privirile întoarse spre locurile ce-au fost, de sute de ani, loc de cădere şi decădere, spre locurile unde au rămas cei pe care îi credeau alături mergători.
Alegere, speranţă şi dorinţă de om cu Legea Pământului în suflet, fără zăbavă rostită şi la timpu-i împlinită, în matca firească a dus, a adus şi va ţine, până la capăt toate cele ce, aici fiind, încă o dată, în noi s-a pus... Dinainte dau vestire! Puţini şi acum vor vrea să creadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu