vineri, 29 iunie 2012

Eliberare fugară

Sunt multe zile deja trecute de când măsor trecerea zilelor prin altceva decât calendarul în care un nume şi o cifră se asociază trecutului, prezentului sau viitorului. Nici n-aş avea cum să mă folosesc de măsurătoarea tuturor. De-ar fi să mă folosesc de numele zilei, mi-aş întuneca privirile şi m-aş grăbi să iau decizii pe care nu le-aş mai putea întoarce. M-aş trezi în mijlocul unor bogăţii de fapte absurde. M-aş trezi în mlaştină.
Am un calendar altfel. Un calendar în care toate sunt scrise şi înscrise prin trăirile mele, cu trăirile mele. Mi-ar spune unii că e un calendar din care nu se vede cum trece timpul, din care pot să vadă cum se învârte timpul în cercul din care nici el nu vrea să iasă, nici pe mine să mă lase să ies. Simt... ştiu... Cineva l-a legat de pragul de intrare spre a întoarce drumul. Eu trag înainte, se trage de el înapoi. Eu mă ridic, se trage de el în jos. În sus, în jos, înainte, înapoi... şi ceasul nu se mai învârte şi calendarul o lumii o ia razna.
Mi se cere... Se vrea... Dimineţilor, când le dau bineţe, mă întreabă de ştiu ce s-a mai întâmplat în gândul meu... De nu m-ar întreba ele, poate că aş crede că mi-este mie dat să pornesc hai-hui pe undeva pe unde valurile ceţii nu îmi dau liniştea de a sta în cumpănă, între a sta şi a pleca, între a face şi a stagna.
Sunt gândurile mele cele care s-au lăsat prădate, s-au lăsat golite de înţelesurile ce şi le regăsesc în fiecare seară? Sunt gândurile mele cele ce îmi bat darabana în fiecare dimineaţă, spre a mă accepta căutător al grinzilor pe care să-mi sprijin plecare grăbită, împotriva hotărârilor pe care înserarea le pecetluieşte? Sunt gândurile mele cele ce-şi caută o eliberare înspre nemaiexistenţă împotriva gândurilor de a face tot ceea ce nu s-a făcut şi nu s-a terminat?
Trag timpul spre matca lui firească, zi de zi, în fiecare dimineaţă. Din când în când îl mai las să-şi facă de cap, nu pentru că mi-ar fi plăcută lucrătura ce o poartă cu sine, dar ştiu că aşa îşi dă în petec. Încearcă să-şi aşeze triumfalitatea peste ultima picătură de vis, cea care leagă somnul de viaţa în care se ştiu toate, la îndemnul celor care mă ştiu că vin în fapte cu toate cele care le aduc din trecerea peste poarta cerului. De nu l-aş lăsa multe le-aş crede că de acolo de unde se hotărăşte cine, şi cum, şi când poate trece peste ape învolburate pentru a limpezi izvoarele, şi mi-aş afunda picioarele în mâlul ce aşezat este, pe margine, spre a mă murdări şi a putea să arate ei cu degetul spre mine, ca cel care nu are în mână torţa adevărului ci una cumpărată din târgurile de vechituri. Făcându-şi de cap, pot găsi locul în care îşi doarme, pe o singură ureche culcat, somnul, cel care l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea altcuiva şi nu a celui care sunt.
Dimineaţa este clipa zilei în care s-au mutat toate cele pe care le-am trăit cândva răsfirare de-a lungul întregii zile. Acum au  fost adunate la un loc şi trimise în zori de zi pentru a-mi împiedica faptele de la ora ştiută a începutului de zi, şi, cum nimic nu se întâmplă ceea ce cuiva îi este teamă că se poate întâmpla, revin undeva înspre începutul serii, la ora fixă. Aşa se înţeleg toate. Aşa se ştiu toate. Aşa de înţelege cine şi pentru ce cauză nobilă a nebuniei se întâmplă, de atâtea multe dimineţi, îngândurări cu sensul împovărat de desfrânarea ce ar vrea să mă înhaţe în mreje. Aşa se va şti de ce desfrâul va fi muchia de cuţit prinsă de coada de topor ce va tăia feciorelnicul fir al copilăriei, cea care va tăia absurdul vieţii vândute celor ce comandă moartea. Şi va tăia avântul oricui ca încerca să zboare. Fără scăpare, fără soluţii. După ce toate se vor consuma, resturile rămân acolo de unde au plecat îmbrâncelile ce-mi arătau că soarele răsare nu la fereastra pe care puteam să o privesc din pat, ci la aceea unde mi-ar fi dat să ajung urcând o scară ce nu are coborâre, ci doar aruncare în gol.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: