- continuare din De de-atunci, din timpuri... [1] -
Truditorul de gânduri, eu-l realităţii, răspunsuri de nu are, înţelesuri de nu găseşte, mă face să nu mă las să stau în aşteptare, căci ştiu, şi ştii, că răspunsul e de trebuinţă pentru mai mult decât inexplicabilele trăiri, pentru tot ce este, şi va fi, viața.
Celui care sunt şi leg văzutul de nevăzut şi înţelesul de neînţeles, nevăzând dar înţelegând, făcând roţionamente în sensuri contrarii şi închizând cercul spre a puncta centrul adevărat, răspunsul la întrebări i-am cerut şi cu răsuflarea tăiată l-am aşteptat, cu siguranţa maximă dată de şirul de răspunsuri de altădată, pline de o sinceritate înfricoşătoare.
-Începuturile sunt date celor ce nu se tem de începuturi. Căci vin de demult, din necesare continuări, fără de care m-aş lăsa pe mâna celui care, înainte de toate, este chemat să dea răspunsuri. Din cenuşa ce rămâne în urma focului în care arde tot ce poate pentru el să ardă, din vreascurile ce rămân împrăştiate în jurul vetrei, adun esenţele nepieritoare, ce nu priesc focului aprins de el, începătorul. Lasă vreascurile pentru că nu vrea să arate că focul lui nu arde ceea ce nu se poate arde, nu vrea să ştie nici măcar el că, asemenea pietrelor preţiose ce nu se topesc în foc, nu le macină apa, şi nici pământul nu le poate timp mult acoperi, nici nevăzutul, nici neştiutul, nici neatinsul, când este mai preţios decât orice piatră sau realitate, nu poate să ardă, nu poate să fie cuprins în limitări şi condiţii, în dorinţele omului pierdut în mrejele mândriei.
Dacă îţi este dor, şi nu te poţi lega de ceea ce până acum ţi-a fost existenţă, faptă, trăire, ce vrei să găseşti în jurul tău? Arde-te pe tine, coboară-te în adâncuri întunecate... minte-te! Dacă îţi vin cuvinte pe care le-ai rosti atunci când le-ai rostit, aşa cum ţi-a venit să le rosteşti, ce-ţi este mai drag, ce-ţi este mai de preţ? Îţi sunt spusele celor care cred că doar nebunii pot să zică, fără motive pe care ei să le ştie, ceea ce vrei a zice, sau zisa ta care nu pune nici sare, nici piper, nici altele bune şi folositoare, ci este simplă şi fără gândire?
Pădurea prin care mergi, o văd mulţi ca nesfârşită şi deasă. Te mai şi întreabă unii cum de nu te rătăceşti prin ea. Tu-i vezi marginea şi chiar de nu vrei să crezi că e margine, luminiş tot ştii că e. Paşii picioarelor acum desculţe, calcă pe iarbă şi pe toate cele căzute. Vezi iarba şi ştii că e moale. E moale sub picior, dar nu o dată ţi-a fost dat să crezi că vei călca pe moale şi spini ascunşi în iarbă să te înţepe şi să te opreşti ca durerea să treacă. Vezi alteori ţepi sau uscături şi le ocoleşti. Uneori te şi superi că ocolul ar fi mare, dar te trezeşti că drumul din care te-au scos, către alt drum, îşi are sfârşitul într-o râpă sau într-o prăpastie de netrecut, de necoborât, de neurcat. Spune-ţi sincer, îţi este teamă de ţepi, din oricare parte ţi-ar fi daţi să apară în faţa ta, de-ţi este dat să-i vezi în calea ta?
Cândva drumul ţi l-ai mers invers. Prin aceeaşi pădure, acolo unde, ceva, cândva s-a întâmplat să-ţi rămână drumul nemers, acum ajungi. Câte n-ar putea să fie. Priveşte pe sub poala coroanei copacilor ce marginea pădurii o străjuiesc. Ceea ce-ţi e dat să vezi e ceea ce a rămas ca ultimă frântură de privire... Cuprinde copacii cu privirea şi tot cu privirea treci dincolo de aura luminişului, dincolo de umbra verdelui crud. Acolo erai atunci când lovituri crâncene te-au aruncat dincolo de aici şi venind ceasul de neamânat al respectului pentru ceea ce eşti acolo, clipa de conti-nuare a unui nevinovat ţie sfârşit.
Acolo e adevărul pe care îl cauţi. Vezi ceea ce vezi şi lasă-ţi pierdută piedica ce vrei să te ascundă de tine. N-ai fugit de timp, nici el nu te-a urmărit. A venit doar ziua de întâlnire. Tu doar priveşte. Acela este adevărul. Dincolo de el, e orice posibil. Orice este mai mult, eu n-am cum să-l mai aflu. Dacă vrei să mai cauţi, caută. Dar nu-ţi poţi trăi trăiri de om, uitând că de atâtea ori, pentru alţii, m-ai obligat să rămân singur de veghe, pe când treceai porţile pe care puţinii ce le mai ştiu se încumetă rar să le treacă.
Aşa cum eşti gândul, aşa prin mine, eu al tău, eşti cuvântul. Caută de vrei scânteia...
Priveam şi era ceaţă, dar nu ceaţa vremii reci, nici ceaţa întunecării ci acea ceaţă ce se vede înspre crestele semeţe, îmbrăţişată din toate părţile de lumină. Restul era ceva, un ceva ce-l vedeam, amintindu-mi de dorul de a fi pentru totdeauna. Acel totdeauna cuprins în legământul pe care l-au auzit şi l-au văzut faptele, foşnetul pădurii, razele stelelor, îngerii şi tăişul lucios ivit din marginea pădurii. Şi simţeam că îmi era iarăşi dor, şi auzeam cuvintele ce se opreau a se striga. Şi-n jur o ploaie de lumini... Îngerii ucişi atunci când sabia mea s-a înfipt în pământul de sub pieptul ce o apăsa pentru a nu fi de alţii purtată... .
- continuare în De de-atunci, din timpuri... [3] -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu