Ultima-ţi întoarcere

Iată, a mai trecut o iarnă, o nouă iarnă, o altă iarnă... Timpul, revoltat, s-a pornit, înspre ultima vară de care vei mai ţine seama. După ce se va trece şi vara, anotimpurile, nu vor mai fi... Ale tale se vor buluci în jurul tău, fără să le pese de anotimpurile altora sau de dorinţele pe care le vei avea... Şi vor fi doar câte vor putea să mai fie. Biata iarnă următoare... cât de mult va încerca să-ţi arate în lumina ei, petele umbrelor tale, care, sângerânde, s-au întors să îţi stea alături, ca să nu te simţi singură. Oricum şi acum trec; indiferenţa lor o vede oricine, tu încă te mai crezi puternică şi încă te mai crezi a avea un cuvânt greu, de spus, în faţa lor. Încă mai crezi că ai un cuvânt de spus şi acel cuvânt este unul care să fie ascultat.

Or să se audă multe vorbe din gura celor care vor căuta să gă-sească motive, ale celor care caută înţelesuri care să-i convingă. Cei mai mulţi vor găsi că urmele timpului nu s-au lăsat şterse aşa cum ei speră să-şi poată şterge mâinile purtând semnele dedesubturilor în care au căutat comori, chiar şi atunci când, de la început, ştiau că nu pot găsi decât urme de putregai şi noroi lipicios. Poate chiar vei auzi cum se vor întreba cei care până mai ieri te trăgeau de mânecă, nefiind siguri că auzi, să îţi spună verzile şi uscatele de care ei erau siguri că erau plăcute auzului tău, că vorbesc despre cum înţelegeau ei că deja ai plecat pe un drum de pe care n-aveai unde să te mai întorci. În prima zi a anotimpului anost, care va începe fără semne şi fără veşti, se vor perinda, pentru ultima dată, prin gândul tău, toate amintirile faptelor ce le-ai vrut de glorie şi de căţărare pe culmile recunoaşterii necondiţionate, într-o ierarhie lumească prin modul în care se defineşte prezentul, însă nu şi veşnicia. Apoi, când, pâlpăinde, toate se vor aduna în cuvinte puţine, sita adevărului, cea care cerne totul, le va cerne şi pe acestea, lăsându-ţi spre rostire doar un singur cuvant, ce-şi va da forma sa chiar buzelor tale: degeaba!

Nu vor fi numărate de nimeni orele ce ţi le vei pierde întrebându-ţi nesomnul pe unde somnul ţi s-a rătăcit, pe care drum a plecat şi nu-şi mai află cale de întoarcere.. Nu-mi este de mirare că-l şi aud punându-ţi povestea supărării tale pe unele fapte ale oamenilor... Că acele fapte ţi-o luaseră înainte, deşi tu ai fi vrut să fie altele sau altfel făcute, ţi-era motiv de mânie şi de încordare! Cum ar fi fost mai uşor, fără să ştie nimeni că piedica tu o pui, decât adormindu-i? Dar nu-i puteai adormi decât dacă de la tine, din ceea ce aveai tu, dădeai lor, promiţându-le, tot pe ascuns, alte vrute ori dorite de ei. Aşa ai dat, cu gând împotrivă-le, din nopţile tale de somn, zile de somn, necrezând că şi astea sunt dinainte numărate şi ştiute. Şi-au adormit mulţi, şi au dormit mult... La alţii doar faptele au devenit somnoroase, pentru cei mai mulţi ele chiar au adormit şi încă dorm. Ele dorm somnul pe care nu tu îl mai ai acum... Şi nu mai vrea să se întoarcă, fiindcă i-ai numit leneşi şi nehotărâţi, degrabă dornici de adormire... doar de mine n-ai putut să spui asta, decât câteodată şi pe şoptite, pe la spate. Doar de asta ţi-a fost frică... Mă ştiai prea bine şi îţi era frică să nu se întoarcă în tine cuvintele şi să ajungi aşa cum ai fi spus despre mine. Nu-mi este de mirare că nesomnul îţi va ascunde vinovăţia, te va minţi, fiindcă ştiu că nu îţi este pe plac să-ţi spui adevărul...

Eu ştiu cât de greu îţi este acum, când nu dormi... De fapt, tu de când nu mai numeşti somnul odihnă, mai ştii? Mai ştii care a fost ultima dimineaţă în care nu ţi-au îngheţat vorbele doar pentru că şi-au amintit gerurile în care gândurile desenează flăcări de foc, doar-doar or putea să spargă copci în gheaţa de desupra ta, să-ţi lase, pentru câteva clipe, drum liber privirilor spre cer? Eu, doar amintindu-mi felul tău de a privi somnul, dincolo de înţelesurile obiceiurilor, ştiu de ce furtuni sunt împrejuru-ţi. Acum sunt încă furtuni... Vor urma uragane devastatoare... Timpul se va salva, prin aparenţe, de răbufnirile tale, îţi va întoarce spate-le şi te va lăsa pradă furiei care doar pe tine te va lovi, oricine altcineva, ce-ar putea fi prin împrejuru-ţi, va face după chipul, asemănarea şi faptele timpului: va întoarce spatele, va pleca şi se va face nevăzut. Puterea ce crezi că o ai va fi puterea cu care te vei lovi, loviturile vor răni şi sângele va ţâşni degrabă, mereu mai degrabă, mereu stând în aştetarea clipei de sfârşit a puterii şi dorinţei de a lovi. Într-un şuvoi de sânge, grabnic ţâşnitor, se va arăta începutul anotimpului acela, cel cu zile şi nopţi fără măsură...

Lacrimile adevărului, atunci, tocmai atunci, pe geamurile ferestrei dinspre răsărit, se vor strânge aburind, pentru a putea contura un tablou întreg al începuturilor, când aveai puterea de a trece peste creste de valuri şi ape repezi, când aveai credinţa împlinirii şi nu credinţa reuşitei cu orice preţ, când dorinţa era tot una cu paşii ce îi făceai, urmându-ţi drumul firesc, drumul dat să-l ai şi să-l baţi până la capăt, ca să poţi să îţi aduci, de toate, aminte. Ultima-ţi întoarcere, spre singurul timp în care încă ai mai fost tu, un întreg: om şi destin!... Razele de soare vor dilua în la-crimile tale tot acest adevăr, înainte ca cineva să-l vadă. Îţi va ră-mâne ţie ca şi talisman după care, la trecerea porţilor, paznicii te vor recunoaşte, şi, amintindu-şi vorba pe care le-am spus-o când am ajuns, alungat, acolo, te vor duce pe drumul cel mai scurt, ca să îţi mai ai doar răgazul hotărârii de a înfrunta, curajoasă cum erai cândva, hohotul de râs al celor care ţi-au dat sfaturi şi ţi-au ţinut isonul când luai hotărâre după hotărâre, fiecare din cea următoare împotrivindu-se celei pe care abia o luasei, ori a rătăcirii fără motiv, prin pustietatea nemărginită, până când voi avea o fărâmă de vreme liberă, în tumultul atâtor fapte pe care, cu alţii împreună, ori pentru alţii, le voi avea de făcut, ca să ajung la tine...

A trecut iarna... dar toamna, care asemămându-se cu cea care, pe poarta vieţii tale a intrat devreme, demult, încă se simte datoare să îţi mai amintească de ea, tocmai pentru că, an de an, te-a tot îmboldit cu zvonuri regăsite în amintirea sfârşitului de copilărie. Ştia prea bine ce dorinţe aveai şi ce vorbe de îndemn ţi se spuneau, şi de ce ai ales să întorci calendarul pe dos, fugind de cele scrise în el... Ştiai mai mult decât vrei să ştii acum, dar acum nu mai vrei să ştii tocmai pentru că te-ai lăsat pe mâna celor care simţeai că pun capcane oricăror paşi, ai oricui vedeau ei că merg aşa cum, firesc, orice om, merge, coborând, urcând, alergând sau odihnindu-se. Şi plânge cerul prin ploi tomnatece. Unii nici nu văd că toamna s-a întors să-şi ia de la tine rămas bun. Când se va întoarce pentru toţi tu n-ai să mai ştii gustul ei şi nici n-ai să te mai poţi arăta strugurilor negri ce te caută să îţi îndulcească regretul că ai uitat atâta timp de ei, ei cei care au fost primii peţitori ai vieţii tale ce putea fi, până la sfârşit, adevărată.

Importantul timp al faptelor importante

Se sfârşiseră războaie, se schimbaseră graniţele, venise vremea păcii, un nou Împărat, tânăr şi căutător de adevăruri avea una dintre împărăţiile lumii. Ştiind vremurile războiului, luptător în război fiind, înainte de a fi împărat, căuta să păstreze vremurile păcii cât mai mult timp. Lupta totdeauna pentru pace, nu lupta vreodată împotriva războiului. Tocmai pentru că voia pacea, ştia că ea se poate pierde într-o clipă, printr-o faptă măruntă. De-aceea căuta răspuns la trei întrebări care, ajunsese el să creadă, dacă le găseşte, îl vor conduce chiar pe el, aşa cum şi pe alţii i-ar conduce, pe cel mai bun drum în viaţă, totdeauna:

- Care este cel mai important moment pentru a face un lucru, o faptă?

- Care este cel mai important moment pentru a face un lucru, o faptă? - Cine sunt cei mai importanţi oameni?

- Care este cel mai important lucru de făcut?

A dat veste în toată împărăţia despre căutarea-i de răspunsuri la aceste întrebări, şi, celui ce îi va da răspunsuri care să îl mulţumească, i-a promis o recompensă foarte mare. După un timp a poruncit tuturor învăţaţilor şi înţelepţilor, ştiuţi ca nefiind interesaţi de recompense, să caute raspunsuri. Pe unii dintre ei a dat poruncă să-i fie aduşi la curte...

La înţelepţii lumii lui, Împăratul n-a găsit răspunsuri. Îi chemaseră şi veniseră, sau fuseseră aduşi, toţi, la lui. Doar într-un vârf de munte mai rămăsese unul. Nici măcar veste chemării la curte, nici porunca venirii la curte, nu ajunsese la el, căci la el doar cu pasul de om, bine bătut şi înfipt în cărările abrupte, putea ajunge. Aflând că doar astfel mai putea exista speranţa lui de a avea acele trei răspunsuri, Împăratul şi-a luat curajul şi hotărârea ca tovarăşi de drum, şi a urcat în vârful muntelui...

Ajuns acolo, l-a găsit pe bătrân lucrându-şi grădina. O grădină care, oricine vedea, fusese acolo făcută de mâna lui, deasupra de stâncă punând pământul roditor adus de la mari depărtări. I-a spus cine e şi i-a spus şi cele trei întrebări, motivul pentru care urcase către acoperişul lumii oamenilor. Bătrânul l-a ascultat cu atenţie şi n-a răspuns... a continuat să sape şi să plivească ceea ce era de plivit, fără a sufla un cuvânt.

Împăratul, l-a privit pe bătrân... pe faţa lui nu vedea nimic din ce ar fi trebuit să vadă la unul care gândeşte... S-a gândit că este foarte obosit şi, spre a putea avea mai repede răspunsurile, să-l lase pe bătrân să se odihnească. Şi i-a spus:

-Am să continui eu să sap! Odihneşte-te!

După ore bune de muncă, Împăratul, crezând că bătrânul nu vrea să îi răspundă la întrebări, a lăsat uneltele jos şi i-a spus:

-Dacă nu vrei să-mi răspunzi la întrebări, atunci am să plec...

Îşi pregătea plecarea când bătrânul l-a întrebat:

-Ai auzit ceva?

Împăratul nu auzise nimic, dar şi-a îndreptat privirea acolo unde şi bătrânul privea, spre marginea pădurii... Deodată, a ieşit din pădure, împiedicându-se, un om care se ţinea de piept. Şi bătrânul, şi împăratul, au alergat săre el şi l-au văzut prăbuşindu-se. Au văzut că avea cămaşa sfâşiată şi plină de sânge, din cauza unei tăieturi adânci.

I-au curăţat rana şi Împăratul şi-a folosit propria-i cămaşă pentru a-i face bandaje. Când şi-a revenit, cel rănit a cerut apă, iar Împăratul n-a stat pe gânduri şi a alergat spre cel mai apropiat izvor. După ce a băut-o, însetat, cel rănit a căzut la loc, într-un somn adânc. Bătrânul şi Împăratul l-au dus la colibă şi l-au întins pe pat. Ostenit, Împăratul a adormit şi el, în preajmă-i.

A doua zi, dimineaţa, când Împăratul s-a trezit, l-a văzut pe rănit aplecat înspre el, privindu-l cu insistenţă. Nici n-a avut timp să întrebe ceva, că acesta i-a spus simplu:

-Iartă-mă!

Împăratul, nedumirit, s-a ridicat în capul oaselor şi l-a întrebat, de parcă nu ar fi înţeles:

-Să te iert? Pentru ce să te iert?

-Nu ne-am întâlnit niciodată până acum, dar te-am căutat, pentru că mi-ai ucis fratele în război şi ai luat toată averea familiei mele. Pentru asta te-am considerat duşmanul meu şi am făgăduit să mă răzbun, în numele întregii familii. Am jurat că te voi ucide!

Împăratul asculta, cercetându-şi amintirile. Îşi dădea seamă că vremurile războiului fac faptele să se amestece, motivele venind, de multe ori, după ce sunt făcute.

-Ieri te aşteptam în pădure să cobori de pe munte, să mă pot, în sfârşit, răzbuna. Aşteptam de mult timp şi cu toate astea tu nu mai coborai, asa că am ieşit din pădure sa caut ceva de mâncare. M-au văzut gărzile tale, ce le-ai lăsat să te aşteapte, la poalele muntelui. Unul dintre ei ştia cine sunt şi, când doar el mă păzea, m-am luptat cu el să scap. L-am omorât şi, pentru că ştiam că mă vor căuta şi-ţi vor da de ştire, chiar rănit, am plecat înaintea ta, să te întâlnesc. Am reuşit să ajung, dar la marginea pădurii, m-a simţit bătrânul. Atunci n-am mai putut şi am căzut. Daca tu nu ai fi avut grijă de mine, aş fi murit. Planul meu a fost să te ucid, dar, în schimb, tu mi-ai salvat viaţa. Acum mă simt ruşinat şi recunoscător. Te rog, mă poţi ierta?

Împăratu era uimit.

-E bine să aud că duşmania a luat sfârşit. Acum, ţi-am ascultat povestea... Războiul nu este niciodată frumos. Te iert şi îţi dau înapoi tot ce vi s-a luat. Hai să fim prieteni de acum încolo!

Se pregătea să plece cu rănitul către poale muntelui unde îl aşteptau gărzile. Înainte de a-şi lua rămas bun de la bătrân i-a spus:

-Trebuie să plec. Voi coborî de pe munte şi am să continui să caut răspunsurile la întrebările mele. Poate într-o zi le voi găsi.

Bătrânul, care până atunci avea neschimbată figura, a început să zâmbească:

-Nu e nevoie să mai cauţi! Tocmai ţi s-a răspuns la întrebări!

-Ce vrei să spui? a întrebat împăratul surprins?

-Dacă nu m-ai fi ajutat să muncesc în grădină, ieri, nu ai fi întârziat şi ai fi fost atacat în drum spre casă. Deci cel mai important moment pentru tine a fost cel pe care l-ai petrecut în grădina mea. Iar cea mai importantă persoana am fost eu, persoana cu care erai în acel moment, iar cel mai important lucru pentru tine a fost, pur şi simplu, să mă ajuţi pe mine...

Împăratul privea crestele înălţimilor de unde scăpau razele de soare ce-l cuprindeau pe bătrân şi-i aruncau umbra peste creştetul pădurii...

-Mai târziu, când a venit omul rănit, cel mai important moment a fost cel pe care l-ai petrecut pentru a-i îngriji rana, altfel ar fi murit, iar şansa iertării şi a prieteniei s-ar fi pierdut. El a fost cea mai importantă persoană în acel moment, iar cel mai important lucru de făcut era sa îi îngrijeşti rana...

Împăratul nu-şi putea mişca nici măcar un deget. Era atât de uşor de găsit răspunsul, dar credea că cineva poate să arate cu degetul... credea că poate, gândind să nu rateze ceva măreţ... S-a trezit spunând ca pentru sine:

-Singurul moment important este cel prezent. Cea mai importantă persoană este întotdeauna persoana cu care te afli. Iar cel mai important lucru de făcut este întotdeauna acela de a face lucruri bune pentru persoana de lângă tine!

Împaratul, tăcut, s-a înclinat respectuos şi a plecat în pace.

Pe seară gărzile l-au văzut coborând. L-au recunoscut şi pe rănit. Împăratul le-a dat ordin să-l ducă la casa pe care o avusese cândva, spunându-i acestuia să vină la curtea sa, după ce se va face bine...

La vama viitorului

Călătoresc, obosite, clipele... Sunt acele clipe care doar cu câţiva paşi mai înainte de timpul prezent îţi erau aproape şi te sfătuiau să îţi iei ochii de la stelele căzătoare, că, după ce vor lumina precum sorii, doar cu praful şi pulberea te vei alege. Tu, ca şi cum n-ai fi văzut niciodată stele ce cad din tăriile Cerurilor în mlaştinile adâncurilor, te-ai asurzit cu gânduri înşelătoare şi te-ai înconjurat de minciuni care să te laude, să te ridice ele în slăvile lor, alungându-te spre trecut. Dar nici ele nu te-au ascultat, au plecat către viitor şi le vei întâlni, tocmai când nu ai să mai ai curajul de a-ţi ridica spre ele privirea. Iar vorbele, abia şoptite de se vor mai spune.

Rămăşiţele viselor îţi mai dau de furcă, îţi dau mult de furcă, ţi-nându-te seara, până târziu, dincolo de miezul nopţii, de vorbă. Eu nu te mai întreb de ce te întorci mereu la ele?... Ştiu că acum somnul îţi este plin de zvârcoliri şi întrebări tot mai încurcătoare ale gândurilor, care încă stau pe calapodul tocit al timpurilor celor care şi-au trăit pe muchie de topor viaţa, dar mereu au poleit-o şi au scos în faţă ceea ce credeau ei că trebuie să vadă lumea. Când calapodul era nicovala pe care ciocanul vieţii încerca să-i astupe găurile pline de păcură şi cenuşă, te-ai pus a-l îmbrăţişa, grijulie pentru timpul trecut şi nepăsătoare pentru cel viitor, singurul timp de care eşti şi vei fi răspunzătoare, singurul pentru care, odată, va trebui să dai socoteală. În trecut doar moartea mai are treabă, viaţa, trebuia să ştii, de viitor se îngrijeşte. Când ai dat viaţă viitorului, te-ai gândit că-l vei îmbrăca în cămaşa morţii?

Iarăşi cauţi, parcă cu mai mult sârg acum, să găseşti vreascuri de argumente care să-şi dea dreptate, să-ţi dai dreptate, de parcă mulţimi nenumărate ţi-ar cere să-mi arăţi că eu nu am dreptate. Dar, stau eu şi mă întreb pe mine, că ştiu că n-aş găsi atâta timp cât mi-ar trebui să aştept răspunsul, de te-aş întreba pe tine: Ce folos ai dacă îţi dai tot timpul dreptate, dar faptele creionează un tablou al viitorului atât de nedesluşit şi învelit în nori cenuşii? Şi, chiar dacă aş avea un răspuns, nu ţi l-aş spune pentru că iar ai căuta în altă parte, altă dreptatea, dreptatea de a măsura cu măsuri diferite: ceea ce crezi tu că e bine, cu măsura mică, să dea mai mult, ceea ce nu e bine cu una mare să poţi spune că e prea mult.

Singurele fapte de care niciodată n-am să mă feresc, de care totdeauna voi vorbi, sunt cele ce vor urma... Le ştiu la fel de bine ca pe toate cele ce s-au întâmplat. De viitor eu nu mă tem, atât timp cât nu am chemat trecutul în judectă. S-a întâmplat să rămâi în urma vieţii cu câteva zile bune, de-atunci de când te cuprinsese frica de ziua de ieri, răstălmăcită de vorbele celor care chiar îşi doreau să nu faci nici un pas nespus lor, neştiut de ei, nesupus lor. Şi-aşa ai început să te îndatorniceşti neiertătorului val înrobitor pornit de tremurul fioros al neacceptării rostului celor ce fac punţi între vieţi, rost ce-i frânt şi de voinţa şi de dorinţa bietului trăitor plin de ifose. De-atunci nu-ţi mai găseşti locul, neştiind că cei ce merg pe frânghie n-au teamă de a privi orizontul, pun capul în jos şi vorbesc doar când sunt aţâţaţi cei care s-au târât şi-au traversat drumuri doar săpând pe dedesubt. Ei n-au văzut decât rar, şi mai tot timpul cu ochii împăienjeniţi, răsăritul ori apusul soarelui şi niciodată Carul Mare. De atunci nu îţi mai găseşti locul, de când lor le-ai crezut vorbele care povesteau poveştile altora despre crestele totdeauna însorite...

Te privesc de pe-acum, aşa cum te voi privi în acele clipe, stingheră de lume, însoţită doar de neputinţa de a înţelege singurătatea pe care credeai că ai învins-o luptând împotrivă-mi spre a mă convinge şi chiar a mă învinge. Te privesc aşteptându-ţi privirea în care ştiu că flăcările urii de acum vor fi lacrimi de durere şi regrete, gând de întoarcere a timpurilor. Acum vrei să fii văzută şi puternică şi hotărâtă, cu toată nehotărârea realităţii, cu toată uitarea care arată oricui te priveşte în ochi, cât de slabă şi cât de temătoare eşti de adevărurile pe care le-ai vrea îngropate, ştiind că niciodată nu vei putea să le învingi.

Improvizaţii fără legătură cu ceea ce era să fie, cu ceea ce era omenesc, s-au pus de-a curmezişul tutror pornirilor şi trăirilor. Încercam să cred că tu n-ai avut de ales, dar dacă ar fi fost aşa, de ce ai scos la iveală scutul? Am ştiut atunci că sub el sigur se va găsi un pumnal şi-am înţeles că schimbarea de nume, schimbarea de rol, nu te-a făcut să laşi la o parte năravul ce şi în spatele tău, şi în spatele spatelui tău, făcuse să icnească suflete. Când îţi spuneai că eu le aud, tremurai de frică şi te acopereai cu mine... Nu te-ai gândit nici atunci, nici când ţi-ai dosit pumnalul, că mie îmi spuseseră deja, fricile tale, ce urma să fie şi tot mie îmi ceruseră să fiu întâiul neînvins. Când ai rămas, privind, înmărmurită, scutul ce nu l-ai putut ridica, te-ai gândit oare cine ţi-a ascuns pumnalul pe care, nu numai tu, şi acum îl căutaţi? Am auzit că ziceaţi că sunt hoţ şi că eu ţi l-aş fi furat, dar el este şi acum sub perna ta. În vis îţi aminteşte că ai vrut să îl înfigi pe la spate, şi visul îţi spune de ce tu nu îl vezi. Va fi găsit de cine trebuie găsit...

N-ai înţeles că poţi să fii doar ceea ce eşti, nu ceea ce vrei să fii, nicicând ceea ce alţii îţi cer să fii. Eu am respectat legea aceasta! Nu e legea mea, e legea de dintotdeauna, lege în Ceruri şi Lege pe Pământ. Acum râzi de toate vorbele din bătrâni, nici vorbei că aşchia nu sare departe de trunchi nu-i dai dreptul de a fi nemuritoare. Te înţeleg, îţi este greu să te ştii aşchie, dar mai greu îţi imposibil să accepţi să te ştii trunchi. Acum înţelegi de ce au vrut unii să taie trunchiul înainte ca aşchia să prindă de veste că unii au făcut pe înfriguraţii şi, în miez de noapte, au plănuit să încingă un joc nebun în jurul trunchiului arzând?

Aparent e pace... Aparent, pentru că simt câte şuioave de neadevăruri curg, în stânga şi în dreapta. Aparent pentru că ştiu că ai uitat între timp pentru ce te-ai bucurat, neştiind de mine. Aştepţi veşti să poţi pleca după vrere, fără voie, dar ştii că dacă nu vin veşti despre mine, chiar şi dorinţa îţi este frântă. Unii te înteamnă de la spate, alţii îţi spun să faci pace cu tine însuţi de nu vrei să pierzi tot ceea ce ai luat, vremelnic în stăpânire. Ţi-a şoptit cineva câteva cuvinte, ai înţeles doar unul singur, şi tot spre mine ţi-ai îndreptat gândurile. Doar că, te-ai mai îmbogăţit cu o suferinţă... Nu e vina mea că acel cineva şi-adusese aminte că, alăturânduţi-se ţie, la vama viitorului a fost întors, prea dator şi fără a putea plăti păcatul dimpreună. Va veni şi pentru tine ziua aşteptării, când am să te privesc stingheră, râzând de lacrimile ce regretă faptele de acum...

Prin ploi şi vânt, revii...

La drept vorbind, ce folos îţi aduce minciuna în războiul de zi cu zi ce îl duci cu alţii din când în când, cu tine mai totdeauna? Câte coborâşuri îţi vor mai trebui pentru a te convinge că deja ţi-ai irosit speranţele, privind, doar în vis, izvoarele ploilor de deasupra, mai mereu furtuni reci stând să-ţi reteze avântul măsluit de vinovăţia ta faţă de tine?

Orişiunde îţi duci paşii, oricum dai înţeles vorbelor, valurile în care ai intrat, se văd, aşa cum umbra se vede când soarele nu stă ascuns după nori. Te-nvârţi în cercul celor ce-şi luminează drumul cu lumânarea şi, ai văzut şi tu, când lumânarea ai folosit-o pentru a te lumina, în umbra luminii lumânării nu e decât întuneric. Nu mă mai mir că nu ţi-a spus nimeni de semnele risipirii ce stau în umbra ta, întregindu-ţi povestea vieţii. De-aceea fugi şi tot fugi când simţi că soarele răsare? De-aceea să fi fugit când ai văzut razele drumului fără întoarcere? Nici numele adevărat nu ţi-l scoţi la lumină, îţi este de mai mult folos un nume de împrumut, pe care dai vina de oricâte ori îţi simţi vinăvăţia mustind de ape tulburi şi pline de gândurile care, de mult, nu sunt ale tale.

Roditoare te vrei, în ochii tuturor, deşi, la ceas de seară, când te mai poţi bucura de fărâma de lumină ce încă n-ai alungat-o, îţi ştii motivele pentru care rodul fuge de tine şi nu se să prins şi întors. Şi, chiar dacă mai alături, cum-necum, două vorbe într-un gând, simţi cum destinul pe care, nepăsătoare, îl pui pe seama trăirilor furate, se zbate pentru că nu se va împăca, până în cea din urmă clipă a ta aici, cu neîmplinirea, întru totul, a toate câte trebuia să le faci şi nu le-ai făcut, a toate câte le laşi, ascultând de o părere a altora, ce şi ei alte păreri stau să asculte.

E deja târziu, e prea târziu, şi fără folos, să te faci, şi prefaci, că trăieşti aşa cum ţi-ai dorit. Şi fără motiv încă laşi cuvintele cu înţeles sumar să redefinească ceea ce nu a fost deloc luminos, ori măcar curat. Când sfredeleam amândoi orizonturile, îţi aminteşti cum tremurai şi strangeai din dinţi?... Ţii minte toate adevărurile pe care ţi le spuneam eu, doar privindu-ţi umbra? Acea umbră eu o văd, n-a putut nici o sforţare să mă orbească, nici să o ascundă. Ea-mi spune despre tine, multe, o face mereu, nu e nevoie, nu trebuie să pun nicicui întrebări, vine singură, parcă, într-un fel, de cineva trimisă, şi se destăinuie...

Te mai laşi sedusă de vorbele frumoase ale celor ce pot să-ţi mai şterpelească din idei, mai tragi şi tu cu ochiul la spusele altora... clătinându-te, în ploi şi vânturi, te sprijini pe lacrima căzută pe umărul meu şi-ţi faci curaj să fii, măcar o dată, tu, aşa cum mi-ai arătat că poţi fi, când ceasurile ce stăteau aproape de miezul nopţilor şi nimeni din umbrele ce-ţi tulburau somnul nu erau prin preajmă să te tulbure. Şi va ploua, va bate vântul, dar tot vei merge un drum, drumul ce va fi ca să revii...

Aşa mi-au venit acum vorbele, aşa ţi le-am scris! Sunt venite, aşa cum ştii că vin vorbele la mine, fără să stea pe gânduri, fără să privească înapoi pentru a fi sigure că îşi au corecte înşelesurile. De vrei, ia-le în seamă. De nu vrei, pune-le bine. Ele vor fi fapte şi atunci să îţi aminteşti că deja se ştia ce va fi!

Întârziind, e tot mai greu să pleci

Mai departe, înainte: dintotdeauna, la început, o dorinţă, un gând, o speranţă,... Drumu-i drum, nici greu nu e, nici uşor nu e, până la urmă. De la plecare până la venire, de la gânduri la fapte, sunt, e adevărat, praguri, mai mici sau mai mari, dar care pot fi, după măsura hotărârii, trecute. Doar un prag e mai mult decât un prag, e altfel decât toate celelalte, e pornirea, adevăratul pas pe prag. Pornirea-i clipa în care se războiesc întrebările cu dorinţele, dorinţele şi cu simţirile şi, înainte cu puţin de a se face, simţirile sunt cele care întrebărilor trebuie să dea răspunsuri, răspunsuri definitive. Timpul este timp şi merge fără oprire, locu-i loc şi are fireasca-i revenire. Rare sunt plecările pentru totdeauna, atunci doar întrebările întoarecerii nu se mai aşteaptă răspuns. Chiar şi timpul plecărilor fără întoarceri, a rămas de mult în urma prezentului. Altfel, ca şi acum, întrebările întoarcerii sunt mai multe decât ale faptelor plecării.

Adevărului i-am dat puterea de a fi încă de pe vremea când spuneai de pornirea ce va să vină după pragul anilor. Tu spuneai că totu-i doar un motiv, eu îţi spuneam că toţi cei care nu doar privesc înspre poartă, ci o şi deschid, pot face ca drumul să rămână în urma paşilor, mers, că pot să ţină drumul la poartă, pot să-l întoarcă ori pot să-i facă sens înspre înapoi. Tu spuneai că visul îl trăieşti în fiecare faptă, iar eu îţi spuneam că visul se pierde într-un alt vis, pierdut şi el, la rândul lui, în alt vis, care, tot aşa şi tot aşa, ajunge un alt vis, pierdut de cel dintâi, dacă nu se trăiesc faptele prin întâmplările clipelor, atunci când se potrivesc între ele.

Rând pe rând se adună cuvintele într-un şuvoi povestitor al vieţii. Tu plămădeşti, din vise şi cuvinte, un aluat pe care îl şi coci când la foc mare, când la foc mic, când în propriul suflet. Dar încă nu-i ştii gustul şi nu ştii dacă nu vei munci, la acelaşi aluat, a doua oară, lipsindu-i primului tocmai sarea care lasă mierea îndulcească, şi să se simtă, prin ea şi gustul florilor câmpurilor mereu privitoare la Cer. Rând pe rând povestea prezentului face loc întregului sens căutător de motivaţii, în sens firesc, mai de neînţeles în absolutul existenţialităţii primordiale, al esenţialităţii ei. Visul pune dimineţii mii de întrebări şi, seara întrebările cheamă visul de pe unde rătăceşte, să-şi dea singur răspunsuri. Deşi răspunsurile, la tot pasul îţi sar în faţă, le ocoleşti, fără a recunoaşte vreodată, îţi găseşti motive întârzierii necesarei porniri pe drumul regăsirii.

Istovitor e câteodată somnul, când visul nu vrea să stea la taclale cu gândurile care se caută de potriviri potrivnice... Cheamă-ţi înapoi vorbele să poţi să îţi urneşti paşii. Paşii fac drumul şi doar paşii te duc unde trebuie să te ducă drumul. Vorbele fug şi se arată doritoare de depărtări, dar aşa cum fug înainte fug şi înapoi. Ele sunt bobul zăbavă al rostului care pierde clipa si o caută în grămada de timp pierdut, rareori având norocul de a o găsi şi de a o mai face rodnică.

Atâtea au rămas nefăcute şi mă tot întreb de unde ai puterea să rabzi neîmplinirea. Ţi-a promis şi ai păstrat în amintire, cel puţin o viaţă, clipa în care să-ţi aminteşti că poţi să ai alături eternitatea, că poţi să baţi la poarta ei şi să păşeşti fără teamă. Dar dacă tot întârzii, ştii că întârziind, e tot mai greu să pleci... Iar poarta se va deschide greu, ruginindu-i, de aşteptare, ferecătura.

Contra-adevărul feţelor curate

Orizontul senin mi-a dat puterea să intru în joc... Şi vorbeam toţi despre aceeaşi înseninare ce va veni pentru toţi... Era în joc acelaşi timp, acelaşi prezent şi acelaşi viitor. Dar, din trecut, eu veneam din hrube întunecate, ce nu m-au putut convinge să le stau aproape, oricâte mi-au fost promise şi chiar arătate. Voi veneaţi cu vorbe şi poveşti despre întuneric... Niciodată nu aţi vrut şi niciodată, în faţă, n-o să vorbiţi despre mlaştinile care v-au ţinut de cald şi nici de cum aţi mâzgălit cerul, pentru voi ori pentru alţii, cu noroiul ce duhnea, prea rău, a minciună şi trădare.

Printre voi fiind, am auzit neliniştea somnului care se toc-mea ci îngăduinţa de a vă mai lăsa o clipă de gândire înainte de a fi aruncat în pustietatea prin care să căutaţi drumul spre vremea de apoi... Şi căuta mereu motive să fiţi îngăduiţi la trecerea spre totdeauna, fără a fi duşi de paşii vieţii pe catafalcul pe care chiar voi să omorâţi minciunile, în faţa celor minţiţi. Şi chiar auzeam cum ţipă în voi minciunile, încătuşate cu nervi de oţel, spre a nu vă schimonosi privirea când adevărul vi-i ştiut şi aflat în privirea îngăduitoare ce, încă şi acum, mai crede în fărâma de omenie din voi.

Alb contra negru, negru contra alb. Pe lumină, pe întuneric... Albul, de-i lumină, se vede, de-i întuneric face lumină... Voi vă doreaţi pe-amândouă... nu puteaţi renunţa la negru, vă uitaţi cu jind spre alb. Aţi fi vrut să fiţi gri, dar nu amestecând albul cu negru ci albi pe faţă, negru pe dos şi, rotindu-vă ca un titirez, făcânt tumbe de la o masă la alta, de la o casă la alta, de la un pat la altul, să nu prindă nimeni de veste că albul este doar o pojghiţă din vopseau cuvintelor bine ticluite din îndemnul celor ce-i ţineţi, la sân, ascunşi, să nu fie fugăriţi în toate părţile şi aşa să fiţi săraci de un renume câştigat cu vindere de trăiri şi făptură.

Zarurile s-au aruncat, jocul s-a jucat. Învingători n-au fost, ci doar o ruşinoasă şi plină de păcate ieşire din joc şi ascundere în casa celor mai neauzite vorbe, pentru a se primi laude şi compătimiri, ca altădată, când jocul era altul dar se juca la fel... Din trecut s-au auzit răcnete, din prezent se aud tot felul de idei, mereu având în ele lumina unui trecut în care s-au zbătut iarăşi, absurde şi făţarnice, cuvintele alese. Dar, încet, încet, contraadevărul feţelor curate demachiază şi conturează firescul. Întoarcerea va da câştig de cauză ruşinii de a spune două adevăruri: unul era o minciună, altul era scos din cutia zăvorâtă, păstrătoare de minciuni.

Doar un drum, greu şi bolovănos era înspre orizont. Poate, fiindu-vă frică de a vă fi greu, căci drumul era al învingătorilor, v-aţi urcat pe metereze să mă priviţi prăbuşindu-mă. Eu am plecat şi-am mers pe el... şi merg pe el. Voi aţi rămas în acelaşi loc, aşteptând să se întâmple ceva, un ceva care să fie oricum, numai să fie spre binele ce vi-l doriţi. Vă ştiu ochii privitori spre trăirile mele. Vă las să ştişi tot ceea ce vreţi să aflaţi. Oricum ştiţi şi voi unde voi ajunge. Apoi, faţă în faţă vom fi, voi la judecată eu cu treburile mele, de pregătire pentru a merge mai departe.

Semnele furtunii nu le veţi simţi, de-acolo de unde v-aţi ascuns. Va veni peste voi, cu surle şi trâmbiţe. Fulgerele vor veni abia după ce se va şti că viaţa şi-a luat rolul în serios, nemaivoindu-se minţită şi mincinoasă. Cuvinte doldora de bunătate veţi mai rosti până atunci, ascunzându-vă de a mi se da cumva mie de ştire, dar, aşa cum vă ştiu, pentru laude o faceţi! Contra-adevărul vi se va arăta odată cu arătarea feţei voastre adevărate.

Adună-ţi timpul şi-l trăieşte

Rupe-ţi tăcerea, lasă gândului drum liber şi vorbele ţi le descătuşază... Vino spre mine, vino la mine, fără teama trecutului care bate la uşa ta, aşteptând să-i tot dai o dreptate pe care şi-a tot vrut-o, dar de care nu a avut parte, atunci când se împreuna cu tine spre a se şti prezent trăit cu forma şi fondul cunoscut, dar, totuşi, neînţeles, doar de tine şi neîntreruptele, convulsivele tale zbateri...

Adevărul, oricât ai vrea să îl ţintuieşti pe crucea aşteptării, privirii nu-i stă deloc ascuns, dacă privirea trece dincolo de pământuri şi ape, de timpuri şi vremuri, de vorbiri şi trăiri. O rază piezişă de teamă o ai, ca un fior, în fiecare cuvânt prin care dai înţelesuri pornirii grăbite înspre mine. Îţi simţi graba şi, arâtându-te din faţă, simţi dorinţa de a şti că şi tot ce cândva ai lăsat la spate, pot să văd ca, în clipa întâlnirii noastre, să nu mai fie întrebări de pus, răspunsuri de dat. Dacă ai timp să-ţi mai aminteşti că te-ai învăţat să te temi, în vremurile în care litera cuvântului era întoarsă pe toate feţele, nedândui-se crezare, acum teme-te de propria-ţi teamă şi de această căutare a drumului de venire, de întoarcere ar spune unii, ce cheltuieşte bruma de timp agonisit.

Mi-este mirarea tot mai mare, privindu-ţi vorbele, ascultându-ţi scrisul, ce adună, fără să separe, la un loc, viitor, prezent şi trecut. Îmi este de mirare, da, pentru că în toate formele, tu, cea din viitor, cauţi să te înţelegi pe cea care eşti acum, în prezent, fugărită de trecutul pe care, de voie, de nevoie, l-ai lăsat să rămână în locul amintirilor, luând cu tine doar amintirea lui. Mureai pe-atunci câte puţin, mureai cu fiecare neînţelegere ce îţi punea în spate vinovăţii de care nimeni nu se făcea vinovat, dar nevinovăţia ta, gândeau unii, trebuia răsplătită cu vorbe pline de năduf. Întoarce-ţi faţa acelor clipe şi nu te mai lăsa în voia acelor vorbe, e deja vremea să-ţi laşi porţile sufletului deschise. Dacă de spus simţi că ai, spune, dacă la fapte te îndemni, fă-le. Avem timp pentru toate, de nu-l iroseşti, aşa cum ai făcut cândva, împinsă de deznădejde, să o faci. Adună-ţi timpul şi-l trăieşte.

O dată este îndeajuns, ca să poţi depăşi hotarul compromiţător al lui altă dată, hotarul, altfel imposibil, al lui niciodată. Odată şi odată tot aceleaşi fapte s-ar face întâmplate. Toate doar de tine, de trecerea timpului tău se leagă, eu, atât timp cât trăiesc, pot nemuri, o dată şi încă o dată şi de tot atâtea ori cât cineva mă vrea nemuritor. Ştiu că, de multe ori, te uiţi, înapoi, în viaţa ta, în neuitarea dimineţilor pe care nu le-aşteptai a fi altfel decât ţi le voiai, ori ale ne-încrederii câştigată prin fapte, de cei cărora le arătasei, cu o seară înainte, încrederea de care ei se arătau speriaţi. Doar că acum ştii că toate sunt întâmplate şi de neschimbat, nu ai decât drumul de a fi, totdeauna, ceea ce eşti. Şi, îţi spun fără să îmi aplec privirea, că acum eşti ceea ce trebuie să fii. De-aceea simţi că poţi reveni şi poţi veni spre a mă găsi şi regăsi.

Niciodată, ca acum, n-a fost mai uşor să te priveşti în oglindă ştiind că văd, înainte de a-mi arăta tu, tot ceea ce este de văzut. Tu te vezi privindu-te, eu de văd văzându-te. Tu vezi ce semne ţi-au lăsat nopţile de zbucium şi clipele de plecare, eu văd ceea ce urmează să se vadă. Da, vor vede toţi, dar nu vor şti, niciodată, cum, când, şi mai ales cine, a remodelat urmele arsurilor şi degerăturilor timpului şi a creat formele care eu ştiu că vor fi văzute. Şi nimeni nu va şti, doar noi, visul în care destinele s-au regăsit într-însele, nicicum schimbate ori măsluite de gândul aşteptărilor zămislite din mereu arătatele, de cei ce văd prin alţii, căi de rostuire. Uitându-te înapoi, în viaţa ta, ştii că atunci când n-a fost uşor, au fost lupte. Iar timpul luptelor a fost timpul încrederii în tine, a puterii nemăsurate de a duce luptele câştigării războiului.

Apropie-te, adună-te şi dăruieşte visul unui vis care şi-a prins în pânze albul orizontului senin şi adierea diafană a regăsirii malurilor la care te poţi opri, pentru o clipă, pentru o viaţă, sau pentru totdeauna. Adună-ţi timpul şi-l trăieşte! Timp avem, dar nu destul de mult ca să-l risipim. E timp ce ne-a fost hărăzit acum să îl trăim, şi simţi că are în el hotărârea de a nu ceda zvonului că ni-l mai putem aduna altădată. Altădată şi-ar face de cap, ne-ar duce pe drumuri neumblate, ştiind că aşa doar prin moarte ni s-ar mai da, deşi nu-i nici asta sigur, idei de a pleca, tu al un capăt de lume, eu la un capăt de cer. Nu te speria când te trezeşti gândind la pragul primei zile şi la zorii noii vieţi... Adu-ţi aminte visul în care ţi-ai învăţat gândul să stea deoparte de vâltoarea clipei de dăruire şi să nu răstălmăcească însemnul dorinţei după tipare ale celor care n-au ştiut niciodată să privească spre stele prin ochii privirii descătuşate de oprelişti şi învăluită de fumul focurilor stinse de vrajba şoaptelor spuse doar pentru a fi auzite... E tot mai aproape clipa când, regăsindu-mă, vei şti că ai revenit... ai revenit de pe cărările căutătoare prin pustiu... Revenind vei veni să pui preţ vieţii pe care eu o trăiesc, de mult aşteptându-ţi venirea. Acum, închede ochii şi vezi-ţi visul care ţi-a adunat câteva clipe din timpul ce-l vei trăi.