vineri, 8 martie 2013

Întârziind, e tot mai greu să pleci

Mai departe, înainte: dintotdeauna, la început, o dorinţă, un gând, o speranţă,... Drumu-i drum, nici greu nu e, nici uşor nu e, până la urmă. De la plecare până la venire, de la gânduri la fapte, sunt, e adevărat, praguri, mai mici sau mai mari, dar care pot fi, după măsura hotărârii, trecute. Doar un prag e mai mult decât un prag, e altfel decât toate celelalte, e pornirea, adevăratul pas pe prag. Pornirea-i clipa în care se războiesc întrebările cu dorinţele, dorinţele şi cu simţirile şi, înainte cu puţin de a se face, simţirile sunt cele care întrebărilor trebuie să dea răspunsuri, răspunsuri definitive. Timpul este timp şi merge fără oprire, locu-i loc şi are fireasca-i revenire. Rare sunt plecările pentru totdeauna, atunci doar întrebările întoarecerii nu se mai aşteaptă răspuns. Chiar şi timpul plecărilor fără întoarceri, a rămas de mult în urma prezentului. Altfel, ca şi acum, întrebările întoarcerii sunt mai multe decât ale faptelor plecării.
Adevărului i-am dat puterea de a fi încă de pe vremea când spuneai de pornirea ce va să vină după pragul anilor. Tu spuneai că totu-i doar un motiv, eu îţi spuneam că toţi cei care nu doar privesc înspre poartă, ci o şi deschid, pot face ca drumul să rămână în urma paşilor, mers, că pot să ţină drumul la poartă, pot să-l întoarcă ori pot să-i facă sens înspre înapoi. Tu spuneai că visul îl trăieşti în fiecare faptă, iar eu îţi spuneam că visul se pierde într-un alt vis, pierdut şi el, la rândul lui, în alt vis, care, tot aşa şi tot aşa, ajunge un alt vis, pierdut de cel dintâi, dacă nu se trăiesc faptele prin întâmplările clipelor, atunci când se potrivesc între ele.
Rând pe rând se adună cuvintele într-un şuvoi povestitor al vieţii. Tu plămădeşti, din vise şi cuvinte, un aluat pe care îl şi coci când la foc mare, când la foc mic, când în propriul suflet. Dar încă nu-i ştii gustul şi nu ştii dacă nu vei munci, la acelaşi aluat, a doua oară, lipsindu-i primului tocmai sarea care lasă mierea îndulcească, şi să se simtă, prin ea şi gustul florilor câmpurilor mereu privitoare la Cer. Rând pe rând povestea prezentului face loc întregului sens căutător de motivaţii, în sens firesc, mai de neînţeles în absolutul existenţialităţii primordiale, al esenţialităţii ei. Visul pune dimineţii mii de întrebări şi, seara întrebările cheamă visul de pe unde rătăceşte, să-şi dea singur răspunsuri. Deşi răspunsurile, la tot pasul îţi sar în faţă, le ocoleşti, fără a recunoaşte vreodată, îţi găseşti motive întârzierii necesarei porniri pe drumul regăsirii.
Istovitor e câteodată somnul, când visul nu vrea să stea la taclale cu gândurile care se caută de potriviri potrivnice... Cheamă-ţi înapoi vorbele să poţi să îţi urneşti paşii. Paşii fac drumul şi doar paşii te duc unde trebuie să te ducă drumul. Vorbele fug şi se arată doritoare de depărtări, dar aşa cum fug înainte fug şi înapoi. Ele sunt bobul zăbavă al rostului care pierde clipa si o caută în grămada de timp pierdut, rareori având norocul de a o găsi şi de a o mai face rodnică.
Atâtea au rămas nefăcute şi mă tot întreb de unde ai puterea să rabzi neîmplinirea. Ţi-a promis şi ai păstrat în amintire, cel puţin o viaţă, clipa în care să-ţi aminteşti că poţi să ai alături eternitatea, că poţi să baţi la poarta ei şi să păşeşti fără teamă. Dar dacă tot întârzii, ştii că întârziind, e tot mai greu să pleci... Iar poarta se va deschide greu, ruginindu-i, de aşteptare, ferecătura.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: