Rupe-ţi tăcerea, lasă gândului drum liber şi vorbele ţi le descătuşază... Vino spre mine, vino la mine, fără teama trecutului care bate la uşa ta, aşteptând să-i tot dai o dreptate pe care şi-a tot vrut-o, dar de care nu a avut parte, atunci când se împreuna cu tine spre a se şti prezent trăit cu forma şi fondul cunoscut, dar, totuşi, neînţeles, doar de tine şi neîntreruptele, convulsivele tale zbateri...
Adevărul, oricât ai vrea să îl ţintuieşti pe crucea aşteptării, privirii nu-i stă deloc ascuns, dacă privirea trece dincolo de pământuri şi ape, de timpuri şi vremuri, de vorbiri şi trăiri. O rază piezişă de teamă o ai, ca un fior, în fiecare cuvânt prin care dai înţelesuri pornirii grăbite înspre mine. Îţi simţi graba şi, arâtându-te din faţă, simţi dorinţa de a şti că şi tot ce cândva ai lăsat la spate, pot să văd ca, în clipa întâlnirii noastre, să nu mai fie întrebări de pus, răspunsuri de dat. Dacă ai timp să-ţi mai aminteşti că te-ai învăţat să te temi, în vremurile în care litera cuvântului era întoarsă pe toate feţele, nedândui-se crezare, acum teme-te de propria-ţi teamă şi de această căutare a drumului de venire, de întoarcere ar spune unii, ce cheltuieşte bruma de timp agonisit.
Mi-este mirarea tot mai mare, privindu-ţi vorbele, ascultându-ţi scrisul, ce adună, fără să separe, la un loc, viitor, prezent şi trecut. Îmi este de mirare, da, pentru că în toate formele, tu, cea din viitor, cauţi să te înţelegi pe cea care eşti acum, în prezent, fugărită de trecutul pe care, de voie, de nevoie, l-ai lăsat să rămână în locul amintirilor, luând cu tine doar amintirea lui. Mureai pe-atunci câte puţin, mureai cu fiecare neînţelegere ce îţi punea în spate vinovăţii de care nimeni nu se făcea vinovat, dar nevinovăţia ta, gândeau unii, trebuia răsplătită cu vorbe pline de năduf. Întoarce-ţi faţa acelor clipe şi nu te mai lăsa în voia acelor vorbe, e deja vremea să-ţi laşi porţile sufletului deschise. Dacă de spus simţi că ai, spune, dacă la fapte te îndemni, fă-le. Avem timp pentru toate, de nu-l iroseşti, aşa cum ai făcut cândva, împinsă de deznădejde, să o faci. Adună-ţi timpul şi-l trăieşte.
O dată este îndeajuns, ca să poţi depăşi hotarul compromiţător al lui altă dată, hotarul, altfel imposibil, al lui niciodată. Odată şi odată tot aceleaşi fapte s-ar face întâmplate. Toate doar de tine, de trecerea timpului tău se leagă, eu, atât timp cât trăiesc, pot nemuri, o dată şi încă o dată şi de tot atâtea ori cât cineva mă vrea nemuritor. Ştiu că, de multe ori, te uiţi, înapoi, în viaţa ta, în neuitarea dimineţilor pe care nu le-aşteptai a fi altfel decât ţi le voiai, ori ale ne-încrederii câştigată prin fapte, de cei cărora le arătasei, cu o seară înainte, încrederea de care ei se arătau speriaţi. Doar că acum ştii că toate sunt întâmplate şi de neschimbat, nu ai decât drumul de a fi, totdeauna, ceea ce eşti. Şi, îţi spun fără să îmi aplec privirea, că acum eşti ceea ce trebuie să fii. De-aceea simţi că poţi reveni şi poţi veni spre a mă găsi şi regăsi.
Niciodată, ca acum, n-a fost mai uşor să te priveşti în oglindă ştiind că văd, înainte de a-mi arăta tu, tot ceea ce este de văzut. Tu te vezi privindu-te, eu de văd văzându-te. Tu vezi ce semne ţi-au lăsat nopţile de zbucium şi clipele de plecare, eu văd ceea ce urmează să se vadă. Da, vor vede toţi, dar nu vor şti, niciodată, cum, când, şi mai ales cine, a remodelat urmele arsurilor şi degerăturilor timpului şi a creat formele care eu ştiu că vor fi văzute. Şi nimeni nu va şti, doar noi, visul în care destinele s-au regăsit într-însele, nicicum schimbate ori măsluite de gândul aşteptărilor zămislite din mereu arătatele, de cei ce văd prin alţii, căi de rostuire. Uitându-te înapoi, în viaţa ta, ştii că atunci când n-a fost uşor, au fost lupte. Iar timpul luptelor a fost timpul încrederii în tine, a puterii nemăsurate de a duce luptele câştigării războiului.
Apropie-te, adună-te şi dăruieşte visul unui vis care şi-a prins în pânze albul orizontului senin şi adierea diafană a regăsirii malurilor la care te poţi opri, pentru o clipă, pentru o viaţă, sau pentru totdeauna. Adună-ţi timpul şi-l trăieşte! Timp avem, dar nu destul de mult ca să-l risipim. E timp ce ne-a fost hărăzit acum să îl trăim, şi simţi că are în el hotărârea de a nu ceda zvonului că ni-l mai putem aduna altădată. Altădată şi-ar face de cap, ne-ar duce pe drumuri neumblate, ştiind că aşa doar prin moarte ni s-ar mai da, deşi nu-i nici asta sigur, idei de a pleca, tu al un capăt de lume, eu la un capăt de cer. Nu te speria când te trezeşti gândind la pragul primei zile şi la zorii noii vieţi... Adu-ţi aminte visul în care ţi-ai învăţat gândul să stea deoparte de vâltoarea clipei de dăruire şi să nu răstălmăcească însemnul dorinţei după tipare ale celor care n-au ştiut niciodată să privească spre stele prin ochii privirii descătuşate de oprelişti şi învăluită de fumul focurilor stinse de vrajba şoaptelor spuse doar pentru a fi auzite... E tot mai aproape clipa când, regăsindu-mă, vei şti că ai revenit... ai revenit de pe cărările căutătoare prin pustiu... Revenind vei veni să pui preţ vieţii pe care eu o trăiesc, de mult aşteptându-ţi venirea. Acum, închede ochii şi vezi-ţi visul care ţi-a adunat câteva clipe din timpul ce-l vei trăi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu