sâmbătă, 9 martie 2013

La vama viitorului

Călătoresc, obosite, clipele... Sunt acele clipe care doar cu câţiva paşi mai înainte de timpul prezent îţi erau aproape şi te sfătuiau să îţi iei ochii de la stelele căzătoare, că, după ce vor lumina precum sorii, doar cu praful şi pulberea te vei alege. Tu, ca şi cum n-ai fi văzut niciodată stele ce cad din tăriile Cerurilor în mlaştinile adâncurilor, te-ai asurzit cu gânduri înşelătoare şi te-ai înconjurat de minciuni care să te laude, să te ridice ele în slăvile lor, alungându-te spre trecut. Dar nici ele nu te-au ascultat, au plecat către viitor şi le vei întâlni, tocmai când nu ai să mai ai curajul de a-ţi ridica spre ele privirea. Iar vorbele, abia şoptite de se vor mai spune.
Rămăşiţele viselor îţi mai dau de furcă, îţi dau mult de furcă, ţi-nându-te seara, până târziu, dincolo de miezul nopţii, de vorbă. Eu nu te mai întreb de ce te întorci mereu la ele?... Ştiu că acum somnul îţi este plin de zvârcoliri şi întrebări tot mai încurcătoare ale gândurilor, care încă stau pe calapodul tocit al timpurilor celor care şi-au trăit pe muchie de topor viaţa, dar mereu au poleit-o şi au scos în faţă ceea ce credeau ei că trebuie să vadă lumea. Când calapodul era nicovala pe care ciocanul vieţii încerca să-i astupe găurile pline de păcură şi cenuşă, te-ai pus a-l îmbrăţişa, grijulie pentru timpul trecut şi nepăsătoare pentru cel viitor, singurul timp de care eşti şi vei fi răspunzătoare, singurul pentru care, odată, va trebui să dai socoteală. În trecut doar moartea mai are treabă, viaţa, trebuia să ştii, de viitor se îngrijeşte. Când ai dat viaţă viitorului, te-ai gândit că-l vei îmbrăca în cămaşa morţii?
Iarăşi cauţi, parcă cu mai mult sârg acum, să găseşti vreascuri de argumente care să-şi dea dreptate, să-ţi dai dreptate, de parcă mulţimi nenumărate ţi-ar cere să-mi arăţi că eu nu am dreptate. Dar, stau eu şi mă întreb pe mine, că ştiu că n-aş găsi atâta timp cât mi-ar trebui să aştept răspunsul, de te-aş întreba pe tine: Ce folos ai dacă îţi dai tot timpul dreptate, dar faptele creionează un tablou al viitorului atât de nedesluşit şi învelit în nori cenuşii? Şi, chiar dacă aş avea un răspuns, nu ţi l-aş spune pentru că iar ai căuta în altă parte, altă dreptatea, dreptatea de a măsura cu măsuri diferite: ceea ce crezi tu că e bine, cu măsura mică, să dea mai mult, ceea ce nu e bine cu una mare să poţi spune că e prea mult.
Singurele fapte de care niciodată n-am să mă feresc, de care totdeauna voi vorbi, sunt cele ce vor urma... Le ştiu la fel de bine ca pe toate cele ce s-au întâmplat. De viitor eu nu mă tem, atât timp cât nu am chemat trecutul în judectă. S-a întâmplat să rămâi în urma vieţii cu câteva zile bune, de-atunci de când te cuprinsese frica de ziua de ieri, răstălmăcită de vorbele celor care chiar îşi doreau să nu faci nici un pas nespus lor, neştiut de ei, nesupus lor. Şi-aşa ai început să te îndatorniceşti neiertătorului val înrobitor pornit de tremurul fioros al neacceptării rostului celor ce fac punţi între vieţi, rost ce-i frânt şi de voinţa şi de dorinţa bietului trăitor plin de ifose. De-atunci nu-ţi mai găseşti locul, neştiind că cei ce merg pe frânghie n-au teamă de a privi orizontul, pun capul în jos şi vorbesc doar când sunt aţâţaţi cei care s-au târât şi-au traversat drumuri doar săpând pe dedesubt. Ei n-au văzut decât rar, şi mai tot timpul cu ochii împăienjeniţi, răsăritul ori apusul soarelui şi niciodată Carul Mare. De atunci nu îţi mai găseşti locul, de când lor le-ai crezut vorbele care povesteau poveştile altora despre crestele totdeauna însorite...
Te privesc de pe-acum, aşa cum te voi privi în acele clipe, stingheră de lume, însoţită doar de neputinţa de a înţelege singurătatea pe care credeai că ai învins-o luptând împotrivă-mi spre a mă convinge şi chiar a mă învinge. Te privesc aşteptându-ţi privirea în care ştiu că flăcările urii de acum vor fi lacrimi de durere şi regrete, gând de întoarcere a timpurilor. Acum vrei să fii văzută şi puternică şi hotărâtă, cu toată nehotărârea realităţii, cu toată uitarea care arată oricui te priveşte în ochi, cât de slabă şi cât de temătoare eşti de adevărurile pe care le-ai vrea îngropate, ştiind că niciodată nu vei putea să le învingi.
Improvizaţii fără legătură cu ceea ce era să fie, cu ceea ce era omenesc, s-au pus de-a curmezişul tutror pornirilor şi trăirilor. Încercam să cred că tu n-ai avut de ales, dar dacă ar fi fost aşa, de ce ai scos la iveală scutul? Am ştiut atunci că sub el sigur se va găsi un pumnal şi-am înţeles că schimbarea de nume, schimbarea de rol, nu te-a făcut să laşi la o parte năravul ce şi în spatele tău, şi în spatele spatelui tău, făcuse să icnească suflete. Când îţi spuneai că eu le aud, tremurai de frică şi te acopereai cu mine... Nu te-ai gândit nici atunci, nici când ţi-ai dosit pumnalul, că mie îmi spuseseră deja, fricile tale, ce urma să fie şi tot mie îmi ceruseră să fiu întâiul neînvins. Când ai rămas, privind, înmărmurită, scutul ce nu l-ai putut ridica, te-ai gândit oare cine ţi-a ascuns pumnalul pe care, nu numai tu, şi acum îl căutaţi? Am auzit că ziceaţi că sunt hoţ şi că eu ţi l-aş fi furat, dar el este şi acum sub perna ta. În vis îţi aminteşte că ai vrut să îl înfigi pe la spate, şi visul îţi spune de ce tu nu îl vezi. Va fi găsit de cine trebuie găsit...
N-ai înţeles că poţi să fii doar ceea ce eşti, nu ceea ce vrei să fii, nicicând ceea ce alţii îţi cer să fii. Eu am respectat legea aceasta! Nu e legea mea, e legea de dintotdeauna, lege în Ceruri şi Lege pe Pământ. Acum râzi de toate vorbele din bătrâni, nici vorbei că aşchia nu sare departe de trunchi nu-i dai dreptul de a fi nemuritoare. Te înţeleg, îţi este greu să te ştii aşchie, dar mai greu îţi imposibil să accepţi să te ştii trunchi. Acum înţelegi de ce au vrut unii să taie trunchiul înainte ca aşchia să prindă de veste că unii au făcut pe înfriguraţii şi, în miez de noapte, au plănuit să încingă un joc nebun în jurul trunchiului arzând?
Aparent e pace... Aparent, pentru că simt câte şuioave de neadevăruri curg, în stânga şi în dreapta. Aparent pentru că ştiu că ai uitat între timp pentru ce te-ai bucurat, neştiind de mine. Aştepţi veşti să poţi pleca după vrere, fără voie, dar ştii că dacă nu vin veşti despre mine, chiar şi dorinţa îţi este frântă. Unii te înteamnă de la spate, alţii îţi spun să faci pace cu tine însuţi de nu vrei să pierzi tot ceea ce ai luat, vremelnic în stăpânire. Ţi-a şoptit cineva câteva cuvinte, ai înţeles doar unul singur, şi tot spre mine ţi-ai îndreptat gândurile. Doar că, te-ai mai îmbogăţit cu o suferinţă... Nu e vina mea că acel cineva şi-adusese aminte că, alăturânduţi-se ţie, la vama viitorului a fost întors, prea dator şi fără a putea plăti păcatul dimpreună. Va veni şi pentru tine ziua aşteptării, când am să te privesc stingheră, râzând de lacrimile ce regretă faptele de acum...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: